"Google este tatăl meu/ de la el am învăţat cum se face/ nodul la cravată// am apelat la el/ de mai multe ori într-o singură zi/ decât la tata în toată viaţa mea". Greu de găsit, în poezia ultimilor ani, un anthem mai percutant pentru descrierea tinerei generaţii lăsată singură acasă în grija Internetului (şi îmi imaginez deja că, pe canalele lui, aceste versuri vor face carieră).
Andrei Dósa, căci el e autorul rândurilor de mai sus, debutează la Tracus Arte cu un volum excelent, făcut parcă să compenseze criza de debuturi semnificative din ultimii ani. Alături de "Divina tragedie" a Medeei Iancu, dar într-un cu totul alt registru, "Când va veni ceea ce este desăvârşit" (onorat recent cu premiul Iustin Panţa al revistei "Euphorion") trebuie trecut neapărat, o spun din start, la capitolul mari reuşite ale anului 2011.
De la "Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână" sau "Cântece excesive", primele două volume ale lui Dan Sociu, n-avem în poezia mai recentă un volum mai reuşit în sfera "tranzitivului", a "banalului" sau a "autobiograficului" (deşi, cu excepţia lui Ştefan Manasia, Claudiu Komartin, Radu Vancu sau Dan Coman, mai toţi poeţii semnificativi din ultimii ani au vizat-o). La fel ca Sociu, Dósa are deja ştiinţa de a face din mărunţişuri greu de decupat din noianul de amănunte ale zilei nişte evenimente personale. Afirmaţia e de tot banală, însă ea exprimă poate cel mai corect fizionomia acestei poezii. O seară cu părinţii ("nişte idoli de piatră/ sculptaţi în fotolii"), o masă obişnuită însă întotdeauna tensionată pentru că "niciunul dintre noi nu suportă/ să fie văzut mâncând", o expediţie în bucătărie "în timp ce mama/ frământă aluatul/ până se face un obraz rotund de copil", sau o discuţie de la distanţă cu tatăl ("Tata îmi scrie:/ să vii acasă, că niciodată nu ştiu/ câtă pâine să cumpăr") dau seama de capacitatea tânărului poet de a construi inedit şi expresiv pornind de la realitatea imediată. O construcţie cu atât mai uimitoare cu cât ocoleşte atât metaforizarea, cât şi violenţele de limbaj de regăsit uneori la un Sociu sau Khasis.
Cu sonorul stilistic dat la minim, primul şi cel mai reuşit ciclu al volumului, "într-un sul de linoleum", reface din imagini disparate dinamica sufletească a unei familii. Predilectă în aceste scurt-metraje filmate cu încetinitorul e surprinderea în câteva detalii a tensiunilor mocnite, a sentimentelor neexprimate, a gesturilor refulate. Blocajul comunicării cu cei apropiaţi - şi angoasa derivată de aici - par a fi obsesiile centrale ale poeziei lui Andrei Dósa. Felul cum sunt puse în pagină mi se pare extraordinar. Pe de o parte, pentru că aceste înstrăinări şi neînţelegeri de zi cu zi nu sunt niciodată mărturisite direct. Ele se ghicesc în spatele unor activităţi indiferente, însă din care copilul e programatic exclus. Într-un rând mama "dă legumele prin răzătoare", tata meştereşte la "trusa de unelte", în altul amândoi "se uită la ştiri". Cu adevărat impresionant - şi aici poezia lui Dosa începe să se detaşeze treptat de minimalism - e că această energie negativă se acumulează într-atât, încât începe să disloce ordinea obiectelor. Fără să-l violenteze propriu-zis, suprarealitatea se inserează în real cu cu puterea flash-ului. Andrei Dósa e deja un specialist al imaginilor înregistrate cu intensitatea şi luminozitatea orbitoare de blitz, al trip-urilor, al fanteziilor scurte şi pregnante. Aproape pe nesimţite, componenţa realului se modifică sub intensitatea emoţiei. Mocniri puternice, sentimente vulcanice se ascund îndărătul acestei poezii "banale" şi "cotidiene" - şi dintr-odată "Ceea va veni ceea ce este desăvârşit" ne recomandă un imaginar stratificat, orchestrat de un poet complex. Primul poem din volum, din care am citat deja câteva pasaje, e cel mai reprezentativ în acest sens: "ai mei se uită la ştiri/ de douăzeci de ani/ în colţul din dreapta-sus al ecranului/ pâlpâie cuvântul RELUARE// ne aşezăm la masă ca o familie/ deşi niciunul dintre noi nu suportă/ să fie văzut mâncând// degajăm o vitalitate intolerabilă/ în efortul de a asimila ceva servit de-a gata// smulg linoleumul/ mă înfăşor în el mă rostogolesc/ ca un cilindru compactor/ din bucătărie în bucătărie/ până la capătul lumii". Interesant e că angoasa celui doritor să dispară pur şi simplu "la capătul lumii" ia aici forma unui joc în care copilul îşi inventează un vehicul fantastic…
Fără a afişa vreodată o personalitate traumatizată (siguranţa şi discreţia stilistică a lui Dósa îl feresc de astfel de exagerări), copilul pândeşte cu înfrigurare dezgheţul sentimentelor, chiar când acest dezgheţ se dovedeşte a fi parţial sau accidental. O luptă sportivă în care adolescentul e înfrânt devine prilej de apropiere faţă de tatăl său (în "aşa cum îmi place mie să fii"), spargerea unei ţevi din bucătărie apropie sufleteşte membrii familiei ca pe nişte sinistraţi aruncaţi în stare de urgenţă: "şi când s-a umplut găleata eu am/ luat-o şi am vărsat-o înapoi pe podea/ în apă toate lucrurile se fac mai uşor/ le-am spus iar ei mi-au zâmbit". Nici spaimele domestice infantile nu sunt ocolite. Dimpotrivă. Lentoarea cu care ele urcă insidios la suprafaţa conştiinţei (şi a discursului) capătă aspectul şocant şi pregnanţa unui, vorba poetului, "preinfarct". O sesiune obişnuită de gătit a mamei se transformă într-un halucinant "preview" al morţii: "amestecă mâncarea pusă pe foc/ cuţitul râcâie coaja crudităţilor/ cru cru cru/ luminează/ galben portocaliu şi alb/ lumina asta intră pe sub/ uşa camerei mele însoţită/ de vocile teatrului radiofonic// şi dacă toate astea n-au contat/ atâta timp/ acum au puterea unui preinfarct// când va muri/ voi da radioul la maxim/ voi cumpăra un robot de bucătărie/ şi îl voi lăsa să meargă în gol/ să nu se audă până afară/ cum eu în cameră".
Sub puterea unei sensibilităţi ieşite din comun (e multă tandreţe înşelată în aceste poeme), Andrei Dósa ştie să deducă angoasele şi fricile aproape din nimic. Simpla cădere pe stradă a mamei se transformă într-un eveniment poetic de proporţii. Tot sub imperiul intensităţii emoţionale combustive - putem ghici cum sângele urcă vertiginos în obrajii copilului-martor - plăcile tectonice ale realului alunecă şi de unde nu te aştepţi ţâşneşte un imaginar distorsionat, dar incandescent ca o lavă. Şi iată-l pe poetul minimalist luat în posesie, în astfel de momente de climax interior, de un imaginativ contorsionat à la Nichita Stănescu: "eram cu mama când a căzut pe stradă/ fâşâitul rochiei s-a auzit ca într-un amfiteatru grecesc/ îi vedeam trupul în aer/ îmi spuneam că pământul s-a înclinat/ şi mama odată cu el/ mă voi obişnui numaidecât cu asta/ şi trupul meu va avea aceleaşi mişcări nefireşti/ pe noul pământ/ dar vom putea să ne ţinem de mână şi aşa/ şi vom putea merge şi aşa/ mamă/ cu membrele sucite/ cu umărul fugit înainte/ şi braţele aruncate în faţă/ eram cu mama când am auzit bufniturile/ mai moi mai tari un amestec de bufnituri şi prăvăliri/ interjecţiile scoase de pielea care se julea de asfalt/ dinţii ţoc oasele ţoc ţoc/ ca bastonul unui orb căutând o ieşire/ un loc unde durerea poate fi evitată".
N-am citat aproape deloc din celelalte două cicluri ale volumului, nu la fel de acute, însă cu totul remarcabile. "Uşa rotativă" schimbă puţin registrul în favoarea unei poezii mai accentuat politice, de protest la adresa reificării sociale actuale. Tot experienţele personale, de proletar office, îmbrăcat în costum şi tenişi, "separat" şi el şi "scuipat" de uşile rotative "în malluri, bănci şi corporaţii", constituie punctul de plecare al poemelor - şi tot o imaginaţie colorată reuşeşte să le dea contur. Sclipiciul fals al banner-elor electrice, al halelor şi al supermarket-urilor "made in west" (nişte "comete", "stele călăuzitoare ale poporului"), precum şi dualitatea celor supuşi ("zâmbetele lor seamănă cu/ o conservă deschisă cu cuţitul") fac subiectul unor registre care merg de la burlesc până la sardonic. Şi poate că discursul protestatar n-ar fi fost îndeajuns de convingător dacă personajul central nu s-ar fi recomandat el însuşi ca o figură dedublată, când nu fragmentată de-a dreptul: "fac un efort continuu/ să fiu împreună cu celulele mele". În alt loc, ni se furnizează o definiţie birocratică a interiorităţii - drama de a nu mai avea acces nemediat la sine şi de a simţi diviziunea muncii instalată în propriul creier: "Capul meu este plin de cutii mici de sidef/ care alcătuiesc un zgârie-nori plin de birouri./ Acolo sunt funcţionari care privesc/ iarba, cerul, oamenii,/ şi îmi trimit rapoarte despre ce am văzut". Ar fi putut lipsi, ce-i drept, din volum "Monstrul sacru al scobitului în nas" sau "cântec de adormit copiii", două piese în care je m'en fichismul şi miştocăreala nu depăşesc nici imaginaţia, nici forţa protestatară a unui elev ce lansează prin clasă avioane de hârtie.
În schimb, destule poeme de dragoste memorabile compun ultimul ciclu din carte. "Filtrul vegetal", "fără nici o legătură", "principiul ordonator", "despre combaterea efectului de seră", "canon D40" sau "film documentar" sunt toate mici episoade cotidiene în care tandreţea intră într-o ecuaţie destul de greu de descompus cu reproşurile şi neîmplinirile. Pe cât de neinteresanţi par cei doi în plan concret, pe atât de complex e jocul de roluri dintre ei. Personajul central poate ghici încă de pe acum că "la capătul vieţii tale e o femeie rigidă", în timp ce "la capătul vieţii mele e un bătrânel neîndemânatic". O ieşire neobişnuită din volum o asigură "când va veni ceea ce este desăvârşit, ceea ce este în parte va dispărea", un poem lung cât şapte, de citit ca un subtil manifest al poetului. Un aer sintetic, de tur de forţă imaginativă şi de acumulare a tuturor calităţilor ilustrate anterior, îi conferă un uşor caracter programatic, dar cu totul scuzabil la un tânăr poet care are într-adevăr cu ce se lăuda. "Când va veni…" e, în fond, o mică epopee poetică edificată pe rămăşiţele minimalismului (folosindu-se adică, de mijloacele lui), ridicat acum la alt nivel. O simplă răpire a iubitei de la office devine, într-o progresie macrantropică amintind pe Cărtărescu, o călătorie fantastică ce antrenează un vertij de fapte deopotrivă "reale" şi livreşti. Nimic religios sau metafizic în tot poemul, şi totuşi acumularea acestor detalii trimite oblic spre redimensionarea naraţiunilor totalizatoare. Atât de lipsită de complexe e în fond imaginaţia lui Andrei Dósa, încât ea poate reîngloba, fără teama altor poeţi actuali de a fi mai puţin cool, până şi "Epistola către Corinteni", obsesie centrală a volumului…
Nu văd alt mod de a-mi încheia pledoaria pentru o carte de referinţă a poeziei tinere din ultimii zece ani decât citând un pasaj din acest poem final - elocvent, cred, pentru posibilităţile unui poet la fel de în apele lui atât în minimalism, cât şi în neoexpresionism (dacă luăm de buni polii în care s-a învârtit poezia mai recentă): "să vină să ne ia cu el acolo unde ayahuasca înfloreşte în ţeasta/ băştinaşilor acolo unde frunzele de marijuana sunt fractalice/ acolo unde opiumul din barometre nu coboară niciodată sub/ 760 de mm acolo unde oamenii concep gemeni şi tripleţi pe/ ecstasy acolo unde marijuana sparge creierele ca pe nişte fiole/ cu adrenalină acolo unde heroina îţi provoacă un orgasm mai puternic decât orgasmul colectiv al unui grup de delfini al unui/ recif de corali acea pastă fluorescentă care acoperă oceanul/ ejaculare care durează câteva zile acea cursă nebună a globulelor/ roşii de la mâna îngheţată de emoţie la buzele crăpate scurta/ fuziune cu sexul scurta fuziune cu inima oh echivalentul a/ câte grame de uraniu îmbogăţit este inima mea câţi megawaţi/ produce inima mea pe secundă ca să te încălzească pe/ dinăuntru// ce voinţă face ca inima asta să bată fără oprire timp de aproape/ un secol".
Andrei Dósa, "Când va veni ceea ce este desăvârşit", Tracus Arte, Bucureşti, 2011, 100 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
