O poveste despre dragostea maternă şi captivitate. Un roman nominalizat la Man Booker Prize, clasat de The New York Times în topul celor mai bune cărţi ale anului 2010.
Pentru Jack, un băieţel în vârstă de cinci ani, Camera înseamnă lumea. Acolo s-a născut şi a crescut; împreună cu mama lui, acolo se joacă, citeşte şi învaţă lucruri despre viaţă. Noaptea, mama îl închide cu grijă în dulap, unde trebuie să doarmă când vine Bătrânul Nick în vizită.
Pentru Jack, Camera înseamnă acasă, dar pentru mama lui e închisoarea în care Bătrânul Nick a ţinut-o captivă timp de şapte ani.
Prin determinare, ingeniozitate şi o dragoste uriaşă, mama a creat o viaţă pentru Jack. Dar ştie că nu e de ajuns... nici pentru Jack, nici pentru ea însăşi. Aşa că pune la cale un plan de evadare, crezând în curajul fiului ei şi în noroc. Însă nu înţelege cât de puţin pregătită este în realitate pentru ca planul să reuşească.
Narată în întregime în limbajul plastic şi savuros al lui Jack, băieţelul de cinci ani, Camera este o poveste despre curaj şi despre legătura profundă dintre părinte şi copil.
"Descrise prin ochii şi percepţiile unui copil, întâmplările din Camera - şi sunt o mulţime de răsturnări de situaţie care dau dramatism şi suspans acţiunii - sunt magistral povestite. Emma Donoghue zugrăveşte psihicul unui copil crescut în captivitate, iar performanţa ei e uluitoare." - Publishers Weekly
"Vocea lui Jack este una dintre reuşitele majore ale romanului: Emma Donoghue a creat un narator-copil extrem de credibil. Camera e un roman memorabil, care poate fi analizat prin mai multe chei de lectură: sihologică, politică şi sociologică." - New York Times Book Review
"Emma Donoghue are abilitatea fantastică de a crea tensiune în scene desfăşurate într-un spaţiu de dimensiuni foarte mici, unde locuiesc personajele principale ale cărţii. Camera este, fără îndoială, o revelaţie a ultimilor ani." - Boston Globe
Născută în 1969 la Dublin, Emma Donoghue este autoarea mai multor romane care s-au bucurat de un real succes, precum şi a trei volume de povestiri. De asemenea, scrie ficţiune istorică şi piese pentru teatru şi radio. Locuieşte la Londra, Ontario, împreună cu partenerul său şi cei doi copii ai lor.
Astăzi am cinci ani. Aseară, când m-am dus la culcare în dulap, aveam patru, dar când m-am trezit în Pat, în întuneric, trecusem la cinci. Abracadabra! Înainte am avut trei, şi mai înainte, doi, unu şi zero.
- Am avut şi minus ani?
- Hm? Mami se întinde.
- Sus în rai. Am avut minus unu, minus doi, minus trei…
- Nu, numărătoarea a început numai după ce-ai apărut tu la orizont.
- Prin Fereastră, îmi aduc aminte. Erai tristă până să apar eu în burtica ta.
- Ai nimerit-o.
Mami se apleacă să aprindă lampa, care pac, luminează totul în jur. Închid ochii la ţanc, apoi deschid o uşiţă, pe urmă cealaltă.
- Am plâns până n-am mai avut lacrimi, îmi spune. Stăteam aici întinsă şi număram secundele.
- Câte secunde? o întreb.
- Milioane şi milioane.
- Nu, vreau să ştiu exact.
- Am pierdut şirul, spune.
- Apoi te-ai gândit şi te-ai gândit la oul tău până te-ai umflat. Mami zâmbeşte.
- Simţeam cum loveai.
- Ce loveam?
- Pe mine, bineînţeles, îmi spune. De fiecare dată râd la partea asta. Pe dinăuntru, bum bum. Îşi ridică tricoul de dormit şi îşi face burtica să tresară.
- Mă gândeam, Jack e pe drum. Şi într-o zi dis-dedimineaţă, te-ai rostogolit pe covor cu ochii larg deschişi. Mă uit în jos la Covor, care are roşu şi maro şi negru încolăcite în model. Se vede pata pe care am făcut-o din greşeală când mă năşteam.
- Ai tăiat cordonul şi eu am fost liber, îi spun. Şi pe urmă m-am transformat într-un băieţel.
- De fapt, erai deja un băieţel. Mami se dă jos din Pat şi se duce la termostat să încălzească aerul. Nu cred că a venit aseară după nouă, dacă vine, aerul e întotdeauna altfel. Nu întreb, pentru că lui Mami nu-i place să vorbească despre el.
- Ia spune-mi, domnule Cinci, îţi vrei cadoul acum sau după micul dejun?
- Ce e, ce e?
- Ştiu că eşti nerăbdător, îmi spune, dar aminteşte-ţi să nu-ţi rozi unghiile, îţi faci o gaură şi-ţi intră microbi în ea.
- Care or să mă facă bolnav ca atunci când aveam trei ani şi vomam şi aveam diaree?
- Chiar mai rău de-atât, îmi spune Mami, de la microbi poţi să mori.
- Şi să mă duc înapoi în rai mai devreme?
- În continuare le rozi. Îmi dă mâna deoparte.
- Scuze. Mă aşez pe mâna rea.
- Mai spune-mi domnule Cinci.
- Aşadar, domnule Cinci, spune, cadoul acum sau mai târziu? Sar pe Balansoar ca să mă uit la Ceas, el spune 07:14. Pot să mă dau cu placa pe Balansoar fără să mă ţin de el, pe urmă hop înapoi pe Plapumă şi mă dau cu placa acolo.
- Sau acum, sau mai târziu. Oricum, o să fie distractiv. Vrei să aleg eu pentru tine?
- Nu. Acum am cinci ani, trebuie să aleg.
Degetul e iar în gură, îl bag sub braţ şi-l blochez acolo.
- Aleg... acum.
Mami scoate ceva de sub pernă, cred că s-a ascuns acolo toată noaptea, a fost invizibil. E un sul de hârtie, cu o fundă mov de la cele o mie de bomboane de ciocolată pe care le-am primit când a avut loc Crăciunul.
- Deschide-l, îmi spune. Cu grijă.
Mă prind cum trebuie să desfac nodul, hârtia se face dreaptă, e un desen cu creionul, fără culori. Nu ştiu despre ce e, pe urmă îl întorc.
- Sunt eu! aşa ca în oglindă, dar e mai mult din mine, capul şi mâna şi umărul în tricoul de dormit.
- De ce am ochii închişi?
- Dormeai, spune Mami.
- Cum ai făcut un desen dacă dormeai?
- Nu, eu eram trează. Ieri-dimineaţă şi alaltăieri şi mai înainte, am aprins lampa şi te-am desenat. Mami nu mai zâmbeşte.
- Ce e, Jack, nu-ţi place?
- Nu - dacă tu eşti trează când eu nu sunt.
- Păi, nu te puteam desena când erai treaz, nu? N-ar mai fi fost o surpriză. Aşteaptă.
- Credeam că-ţi plac surprizele.
- Prefer o surpriză şi să ştiu şi eu. Mami pare să râdă. Mă urc pe Balansoar ca să iau o piuneză din trusa de pe raft, minus unu înseamnă că au mai rămas zero din cele cinci. Erau şase, dar una a dispărut. Una ţine Marile capodopere ale artei occidentale. Volumul 3: Fecioara cu Pruncul cu Sf. Ana şi Ioan Botezătorul, în spatele Balansoarului, şi una ţine Marile capodopere ale artei occidentale. Volumul 8: Impresie: Răsărit de soare lângă Baie, şi alta ţine caracatiţa albastră, şi alta poza cu calul nebun pe care scrie Marile capodopere ale artei occidentale. Volumul 11: Guernica. Capodoperele au venit cu fulgii de ovăz, dar caracatiţa am făcut-o eu, e cel mai bun desen al meu din martie, dar s-a încreţit puţin de la aburii din Baie. Prind desenul surpriză al lui Mami fix în mijlocul plăcii de plută de deasupra lui Pat.
Mami dă din cap.
- Nu acolo. Nu vrea să-l vadă Bătrânul Nick.
- Poate înăuntru în dulap? întreb eu.
- Bună idee.
Dulapul e din lemn, aşa că trebuie să împing piuneza o grămadă. Îi închid uşile, scârţâie tot timpul ca proastele, chiar şi după ce punem ulei de porumb pe balamale. Mă uit prin crăpături, dar e prea întuneric. Îl deschid pe dulap puţin ca să mă uit înăuntru, desenul secret e alb în afară de nişte liniuţe gri. Rochia albastră a lui Mami atârnă puţin peste ochiul meu adormit, adică ochiul din desen, dar rochia e aia adevărată, din dulap.
- O pot mirosi pe Mami lângă mine, am cel mai bun nas din familie.
- Ah, ai uitat să-mi dai când m-am trezit.
- E în regulă. Poate putem sări peste asta din când în când, acum că ai împlinit cinci ani?
- Nici nu mă gândesc. Aşa că ea se întinde pe albul Plăpumii şi eu la fel.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
