Secretul rezolvării unei crime este să fii mereu cu un pas înainte
Camera groazei este un roman spectaculos. Este primul dintr-o serie care are şanse să devină cea mai îndrăgită din literatura scandinavă. În centrul romanului se află Departamentul Q, locul unde se investighează cele mai vechi crime nerezolvate, condus de leneşul, oarecum excentricul, dar foarte intuitivul detectiv Carl Mørck şi care e populat în întregime de personaje misterioase şi ciudate.
Cărţile scriitorului s-au vândut în 36 de ţări, iar în Germania acesta s-a bucurat de un real succes devenind cel mai popular scriitor al anului 2012, cu 5 titluri aflate pe lista cu cele mai bune 10 cărţi thriller vândute de pe Amazon în acelaşi an. Romanele sale au ajuns să fie bestseller-uri în Austria, Norvegia, Islanda, au câştigat numeroase premii şi au făcut parte dintre cele mai citite cărţi promovate de prestigioasa publicaţie The New York Times.
Prolog
Ea îşi trecu vârfurile degetelor pe pereţii netezi până când îi dădu sângele şi lovi cu pumnii în ferestrele groase până în clipa în care nu-şi mai simţi mâinile. De cel puţin zece ori orbecăise spre uşa din oţel şi îşi înfipsese unghiile în crăpătură încercând să o deschidă, însă aceasta nici măcar nu se clinti, iar marginea ei era tăioasă.
Într-un târziu, când unghiile începură să i se desprindă din carne, căzu pe spate, pe podeaua rece ca gheaţa, cu respiraţia întretăiată.
Rămase aşa o vreme şi privi în întunericul ameţitor, cu ochii larg deschişi şi cu inima bătându-i să-i sară din piept. Apoi ţipă. Ţipă până când urechile începură să-i ţiuie, iar vocea-i cedă.
Atunci îşi lăsă capul pe spate şi simţi din nou aerul proaspăt ce venea din tavan. Poate că ar putea sări până acolo dacă îşi lua avânt şi apoi să se agaţe de ceva. Poate atunci s-ar întâmpla ceva. Da, erau şanse ca nenorociţii de afară să intre. Şi, dacă îşi va îndrepta degetele în faţă ţintind spre ochii lor, poate că reuşea să-i orbească. Şi apoi ar putea reuşi să scape.
O vreme îşi supse degetele însângerate, apoi se sprijini în palme pe podea şi se ridică în picioare.
Se uită la tavan, dar nu zări nimic. Poate că era prea sus ca să reuşească să sară până la el. Poate că nu exista nimic de care să se agaţe. Dar trebuia să încerce. Ce altceva îi rămânea de făcut?
Îşi scoase geaca şi şi-o puse cu grijă într-un colţ, ca să nu se împiedice de ea. După aceea făcu un salt, întinse braţele în aer, cât de sus putu, dar nu atinse nimic. Mai încercă de câteva ori înainte de a se retrage lângă peretele îndepărtat şi de a zăbovi o vreme ca să se adune. Apoi îşi luă avânt şi, cu toată puterea, se avântă în sus în întuneric cu mâinile căutând o speranţă. Când se prăbuşi, un picior îi alunecă pe suprafaţa netedă şi ea căzu pe-o parte. Icni tare când se lovi cu umărul de beton şi ţipă în clipa în care capul i se ciocni de perete. Creierul i se zdruncină şi văzu stele verzi.
O vreme rămase nemişcată, nedorind altceva decât să plângă. Dar nu o făcu. Dacă ar fi auzit-o gardienii, ar fi interpretat greşit gestul. Ar putea crede că era pe punctul de a ceda. Dar nu, din contră. Luă hotărârea să-şi poarte singură de grijă. Pentru ei, nu reprezenta decât femeia din temniţă, dar, era cea care impunea cât departe se aflau barele despărţitoare. Avea să se gândească la lucruri care s-o apropie de lume şi să ţină nebunia la distanţă. Nu-i vor înfrânge niciodată voinţa. Aşa hotărî ea în timp ce stătea jos pe podea, cu umărul pulsându-i de durere şi ochiul tumefiat. Într-o bună zi avea să iasă de acolo.
1
2007
Carl făcu un pas către oglindă şi îşi trecu un deget de-a lungul tâmplei, în locul în care glonţul îi zgâriase capul. Rana se vindecase, dar cicatricea era încă vizibilă sub firele de păr, dacă cineva se uita mai atent. „Dar cine naiba ar vrea să facă asta?“ se întrebă în timp ce îşi studia chipul. Era evident acum că se schimbase. Ridurile din jurul gurii se adânciseră, cearcănele de sub ochi erau mai întunecate, iar expresia sa trăda o indiferenţă profundă.
Carl Mørck nu mai era el însuşi, detectivul criminalistic experimentat care trăia şi respira pentru munca sa. Nu mai era bărbatul înalt şi elegant din Iutlanda a cărui prezenţă lăsa în urmă sprâncene ridicate şi guri căscate. „Şi de ce naiba ar fi contat, până la urmă?“ se întrebă el.
Îşi încheie cămaşa, îşi puse sacoul, aruncă resturile de cafea şi trânti uşa în spatele lui, astfel încât ceilalţi locatari ai casei să îşi dea seama că era timpul să se scoale din pat. Privirea îi căzu pe plăcuţa cu numele de pe uşă. Venise vremea să o schimbe. Trecuse mult timp de cât Vigga se mutase. Deşi încă nu divorţaseră, cu siguranţă, relaţia lor se terminase.
Se întoarse şi porni spre Hestestien. Dacă prindea metroul suburban în douăzeci de minute putea petrece o jumătate de oră cu Hardy, la spital, înainte de a merge la sediul poliţiei. Văzu turnul bisericii din cărămidă profilându-se deasupra copacilor dezfrunziţi şi îşi reaminti cât de norocos fusese în ciuda tuturor împrejurărilor. Doi centimetri mai la dreapta şi Anker ar mai fi fost încă în viaţă. Un centimetru mai la stânga, iar el ar fi fost mort. Centimetri capricioşi, care îl scutiseră de o excursie de-a lungul câmpiilor verzi către cimitirul rece, situat la câţiva kilometri în faţa lui.
Carl încercase să înţeleagă, dar nu-i era uşor. Nu ştia prea multe despre moarte. Doar că putea fi la fel de imprevizibilă ca un fulger şi infinit mai tăcută după ce lovea. Pe de altă parte, ştia totul despre cât de violentă şi de lipsită de sens putea fi moartea cuiva. Măcar asta ştia sigur.
Nu trecuseră decât câteva săptămâni de când ieşise de pe băncile Academiei de Poliţie când imaginea primei victime a unei crime i se întipărise permanent pe retină. O femeie mică, subţire, care fusese strangulată de soţul ei şi sfârşise prin a zace pe podea cu ochii inerţi şi cu o expresie care îl făcuse pe Carl să se simtă rău câteva săptămâni după aceea.
De atunci, urmaseră zeci de cazuri. În fiecare dimineaţă se întărea ca să se poată confrunta cu ele. Haine însângerate, feţe de ceară, ipostaze îngheţate. În fiecare zi asculta minciunile şi scuzele oamenilor. În fiecare zi apărea o crimă, într-o nouă formă, ceea ce îl făcea, treptat, să fie din ce în ce mai puţin afectat. Douăzeci şi cinci de ani în poliţie şi zece ani la Omucideri îl căliseră. Aşa merseseră lucrurile până în ziua în care o crimă îi străpunsese armura.
Îl trimiseseră pe el, pe Anker şi pe Hardy la o baracă ponosită aflată pe un drum prost şi murdar unde un cadavru aştepta să-şi spună povestea lui unică. La fel ca de atâtea ori înainte, duhoarea atrăsese atenţia unui vecin determinându-l să reacţioneze. Victima era o persoană solitară, care se culcase liniştită în propria mizerie şi îşi dăduse ultima suflare îmbibată în alcool. Sau cel puţin aşa crezuseră până când descoperiseră un cui înfipt adânc în ţeasta lui. Acesta era motivul pentru care intrase pe fir Departamentul Omucideri.
În ziua aceea venise rândul echipei lui Carl să răspundă la solicitarea telefonică, ceea ce nu-i deranja pe el şi pe cei doi asistenţi ai lui, deşi acesta se plânsese, ca de obicei, că erau suprasolicitaţi, iar celelate echipe tăiau frunze la câini. Dar cine putea şti cât de fatidic avea să devină acel apel? Sau că aveau să treacă numai cinci minute din momentul în care intraseră în încăperea în care se afla cadavrul urât mirositor până când Anker zăcea pe podea într-o baltă de sânge, Hardy făcea ultimii lui paşi, iar focul din sufletul lui Carl – acea flacără indispensabilă unui detectiv de la Omucideri de la poliţia din Copenhaga – se stingea.
2
2002
Tabloidele iubeau totul la vicepreşedinta Partidului Democrat, Merete Lynggaard, şi toate lucrurile pentru care ea milita. Comentariile ei tăioase din Folketing, Parlamentul danez unicameral. Lipsa ei de respect pentru prim-ministru şi lacheii lui. Trăsăturile ei feminine, privirea maliţioasă şi gropiţele seducătoare. O iubeau pentru tinereţea ei şi succesul de care avea parte, dar mai presus de toate o iubeau pentru apa pe care o dădea la moara speculaţiilor cu privire la întrebarea de ce o femeie aşa de talentată şi de frumoasă nu se afişase încă la braţul unui bărbat.
Merete Lynggaard vânduse o groază de ziare. Lesbiană sau nu, era o partidă bună. Iar ea ştia asta.
– De ce nu ieşi cu Tage Baggesen? o întrebă secretara ei în timp ce se îndreptau spre Audi-ul mic şi albastru al lui Merete, încercând să evite băltoacele ce se formau în parcarea Christiansborg, rezervată membrilor Parlamentului. Ştiu că sunt o mulţime de bărbaţi care ar vrea să te invite în oraş, dar el e de-a dreptul nebun după tine. De câte ori a încercat să-ţi dea o întâlnire?... Ai numărat vreodată câte mesaje ţi-a lăsat pe birou? De fapt, a lăsat unul şi azi. Doar dă-i o şansă, Merete.
– De ce nu te întâlneşti tu cu el? întrebă Merete şi se uită în jos în timp ce punea un teanc de dosare pe bancheta din spate a maşinii. Ce-aş putea face cu cineva care e preşedintele Comitetului de Trafic şi, totodată, membru al Partidului Radical de Centru? Pot să-mi spui asta, Marianne? Ce sunt eu? Un fel de sens giratoriu din provincie?
Merete îşi ridică privirea şi se uită la Muzeul Arsenalului Regal unde un bărbat într-un pardesiu alb fotografia clădirea. Oare tocmai îi făcuse o poză? Ea clătină din cap. Senzaţia că era urmărită tot timpul începea s-o agaseze. Desigur, era mai mult în închipuirea ei. Avea mare nevoie să se relaxeze.
– Tage Baggesen are treizeci şi cinci de ani şi este al naibii de chipeş, spuse Marianne. Bine, poate ar trebui să mai dea jos câteva kilograme, dar, pe de altă parte, are o casă la ţară, în Vejby. Plus altele în Iutlanda, mi se pare. Ce ţi-ai dori mai mult?
Merete clătină din cap cu scepticism.
– Aşa e. Are treizeci şi cinci de ani şi locuieşte cu mama lui. Ştii ce, Marianne? Ar trebui să-l iei tu. Te-ai purtat foarte ciudat în ultima vreme. Ia-l. N-ai decât!
Ea luă toate dosarele pe care le ţinea secretara ei şi le aruncă pe scaun alături de celelalte. Ceasul de pe bord arăta ora 17.30. Era deja în întârziere.
– Vocii tale i se va simţi lipsa în Folketing în această seară, Merete.
– Aşa cred, zise ea şi ridică din umeri.
Încă de când intrase în politică încheiase un pact ferm cu preşedintele democraţilor că după ora şase era liberă să facă ce voia cu timpul ei, cu excepţia cazului în care se întrunea un comitet de urgenţă sau avea loc o votare. „Nici o problemă“, îi spusese el atunci, conştient de câte voturi adusese cu ea. Deci n-ar fi fost nicio problemă nici de data aceasta.
– Haide, Merete. Spune-mi ce planuri ai, zise secretara ei şi-şi lăsă capul într-o parte. Cum îl cheamă?
Merete îi zâmbi repede şi trânti uşa. Venise vremea să caute o înlocuitoare pentru Marianne Koch.
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura RAO
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
