Am fost pentru prima oara la Balcic anul trecut. Tarziu, foarte tarziu, mi-am reprosat dupa ce l-am vazut. Regretul ca l-am descoperit cu atata intarziere era insa dominat de sentimentul imensei pierderi pe care l-as fi avut daca n-as fi ajuns niciodata acolo. Nu stiu ce ne retine pe noi, romanii, sa mergem la Balcic. Mai mult, nu stiu ce ne impiedica sa ni-l asumam ca fiind o particica a istoriei, culturii si sufletului romanesc, chiar daca nu se afla in Romania. Nu pricep de ce insasi Casa Regala are un anume aer de detasare, ca sa nu zic de raceala sau indiferenta, fata de Balcic. E posibil ca la mijloc sa fie impedimente de ordin diplomatic. Nu le stiu. Si nimeni nu vorbeste despre ele. Ceea ce stiu, pentru ca am vazut, este ca pe tot domeniul de peste 30 de hectare exista doar o singura inscriptie in limba romana si ca nicaieri nu se specifica a carui popor a fost regina Maria.
Istoria devalmasita de razboaie si stapaniri a configurat specificitatea Balcicului. La care desigur s-a adaugat pozitia sa naturala. Asezat in trepte ce coboara in mare, el pare a fi o prelungire a Orientului in ceea ce are el molatic, dulce si oarecum trandav. Probabil ca si lumina de toamna a contribuit la acea prima impresie pe care am avut-o despre Balcic. Galben-aurie spre micile inaltimi pe care se inalta, albastrie inchisa spre mare si alba cand privesti casele, aceasta lumina te indeamna la pas domol, la miscari lente. Este o lumina fascinanta pentru pictori, ideea de a o fixa pe panza fiind tentatia, provocarea de a concura cu frumusetea naturala. Probabil ca mereu pare ca-ti scapa, ca nu poti sa redai intreaga atmosfera, ciudatele, contradictoriile sentimente ce te incearca si esti ispitit sa o iei de la capat cu alte si alte panze. Este ceea ce au cautat Szathmari, Petrascu, Tonitza, Darascu, Pallady, Ressu, dar si o puzderie de amatori, mai ales in perioada interbelica, atunci cand omul cu sevaletul era parte integranta a peisajului Balcicului. Veneau aici toata protipendada si boema artistica romaneasca. Multi oameni de cultura si-au construit aici vilute si mai toate poarta semnatura arhitectei Gibori Delavrancea, sora mai cunoscutei Cella Delavrancea.
Orasul tot pare a se trezi incet continuandu-si somnolenta pana tarziu spre pranz. Terasele goale sunt ascunse sub ghirlande de trandafiri si tot felul de alte flori casnice. Ferestrele caselor sunt si ele conturate de o vegetatie crescuta cel mai adesea anapoda, iedera mai ales urmand probabil legile naturale si nicidecum vointa omului. Nici portul nu da branci de vanzoleala, cele cateva ambarcatiuni trase la chei neparand functionale, dar nici imposibil de pus sa navigheze din nou. Cei aproape 500 de ani de stapanire turceasca s-au impregnant adanc, din cate imi dau seama, in alcatuirea orasului si in mentalitatea locuitorilor. Nu este o judecata de valoare in aceasta constatare (sau parere), ci mai degraba un mod de a-l face pe cititorul care nu a vazut Balcicul sa si-l imagineze - pitoresc, linistit, exotic, fara graba, traind din placerile mici, zilnice ale vietii. Se vorbeste amestecat, se mananca de la fructe de mare pana la baclavale si la nelispitele fripturi de porc sau de vita, se fac plati si in leva, si in lei, si in euro, si in dolari.
Punctul maxim de atractie - nu numai pentru turistii romani - este Castelul reginei Maria. Este improprie denumirea de castel pentru ca, in fapt, este un domeniu intins pe mai bine de 30 de hectare, cumparat de regina la sfatul si insistentele lui Alexandru Szathmari.
Numai prima vizita a acesteia a necesitat insistenta din partea pictorului, pentru ca, odata vazut locul, Maria avea sa se indragosteasca imediat si iremediabil de el. Se poate spune ca ultima parte a vietii reginei (avea sa moara la un an dupa incheierea lucrarilor, care au durat din 1925 pana in 1936) a fost dedicata acestei constructii ciudate, poate un mesaj lasat urmasilor spre descifrare. Arhitectii italieni Augustino si Amerigo, dar si decoratorul elvetian de gradini Jules Jarry au asezat in acest perimetru armonia universala atat a stilurilor, cat si a credintelor. Sunt 32 de locuri (cladiri, gradini, spatii de reculegere sau de admirat marea, lacasuri de cult) discrete in naturalul muntelui (sunt prezente aici peste 3.000 de specii!) care domina intregul domeniu, rigoarea si, in fond, mana omului fiind vizibile doar in gradina de cactusi, cu o colectie impresionata de 250 de specii. In rest, totul pare a urma alcatuirea naturala, construindu-se doar acolo unde s-a putut - intr-un luminis, pe un colt de stanca.
"Cuibul linistii" - resedinta reginei - poate trece neobservat, nefiind, asa cum te-ai fi asteptat, cea mai atragatoare prin fast sau insemne regale. Este o vila cu pereti albi si acoperisuri cu tigla rosie, strajuite de un minaret, cu un interior as zice mai degraba auster, construita in trei stiluri - maur, mediteranean si bulgaresc. Sunt pastrate multe dintre piesele originale (usile masive din lemn, dulapurile, obiectele simple de decoratiunile interioare). Albul peretilor accentueaza simplitatea si austeritatea vietii reginei, care trecea printr-o perioada de zbucium sufletesc: iubirea ei ravasitoare, dar si indepartarea de la mersul vietii sociale si politice a Romaniei de catre Carol II. O Romanie pe care o iubise atat de mult si careia in testament avea sa-i adreseze unul dintre cele mai frumoase mesaje scrise de un roman: "Te binecuvantez, iubita Romanie, tara bucuriilor si durerilor mele, frumoasa tara, care ai trait in inima mea si ale carei carari le-am cunoscut toate".w Motto-ul testamentului sau era un citat din Nietzsche: "Caracterul este destin". Profund si adevarat pentru regina Maria!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
