Un vecin de-al meu s-a trezit intr-o dimineata cu o gaura neagra in cap. Lucrul nu e chiar atat de dezastruos cum ar putea parea la prima vedere si nici nu necesita spitalizare. Vecinul meu e astronom, iar prin capul lui trec mereu diverse intruchipari exotice pe care multi altii le-ar taxa drept aiureli. Pana si astronomii mai vechi, campati in rutina observatiilor efectuate pe satelitii artificiali ai Pamantului, privesc asemenea postmodernisme ale profesiei cu o oarecare rezerva si stramba din nas cu scepticism.
O gaura neagra e un fenomen observabil prin telescoapele profilate pe tehnica razelor X. Telescoapele clasice, cu lentile cat gura de galeata, n-au cum sa-i dea de urma, chiar daca disting in universul stelar multe detalii ascunse. Telescoapele clasice "citesc" harta cerului in semnalele ei luminoase, iar gaurile negre, dupa cum bine le spune si numele, nu numai ca nu radiaza lumina, dar mai au paguboasa calitate ca o si inghit. O inghit la propriu, o data cu fotonii purtatori si cu materia care o radiaza. Obiecte ceresti de o densitate extrema, ele sunt rezultatul colapsului gravitational suferit de o stea ajunsa in faza ultima a istoriei sale. Cu energia epuizata, incapabila sa mai dezvolte imensele forte care i-au tinut substanta in continua expansiune, steaua se stinge, prabusindu-se in ea insasi. Dimensiunea ei scade, densitatea ei, in schimb, creste enorm in acest proces catastrofal. Daca steaua prabusita avea initial dimensiuni normale, rezultatul catastrofei va fi o pitica alba, asadar un obiect inca observabil pe cale vizuala. Daca masa ei are in jur de trei mase solare, se admite ca - prin colaps gravitational - va da nastere unei supernove. Cu alte cuvinte, va exploda intr-un spectacol atat de impresionant pentru privitor, incat nu intamplator asemenea stele extrem de stralucitoare, aparute brusc pe firmament si stinse dupa cateva zile, saptamani sau luni, au fost consemnate de cronicari incepand de la chinezii antici si pana dincoace de Evul Mediu european. Intr-o povestire celebra, Arthur C. Clarke lanseaza ipoteza ca si steaua de la Bethleem ar fi fost o supernova, aparuta tocmai la timp ca sa-i calauzeasca pe magi spre pruncul Iisus. Supernova expiata devine o stea neutronica, ceea ce trebuie sa ne sugereze un obiect cosmic superdens, cu atomii sfaramati sub atata greutate imposibil de invins si capabil, obiectul acesta totalmente straniu, de o asemenea forta de atractie incat isi tine prizoniera pana si propria lumina. Iar cu asta nici macar n-am ajuns la capatul posibilitatilor. Daca steaua condamnata ar avea mai mult de trei mase solare, se accepta astazi ca rezultatul colapsului va fi un obiect de dimensiune infima si cu o gravitatie infinita, pentru care nu s-a putut gasi alta denumire decat aceea, foarte sugestiva de altfel, de "singularitate".
O singularitate este gaura neagra veritabila, care din cauza curbarii extreme a spatiului sau si-a intrerupt orice contact propriu cu lumea din afara. Nu inseamna, insa, ca n-o influenteaza dramatic pe aceasta din urma. Cu incomensurabila sa forta de atractie, acest mic monstru cosmic e in stare sa inghita totul in cale, nori de praf interstelar, sau chiar stele, carora le smulge materia incandescenta si le-o soarbe frenetic, reducand-o, in parte, la propria sa substanta dezorganizata. Spun "in parte", deoarece unele cercetari considera ca abia unu la suta din materia stelei-victima este cu adevarat consumat de musafirul agresor. Restul este scuipat inapoi in spatiul cosmic si poate fi masurat de satelitii profilati pe observarea in raze X. Procesul, de scurta durata, arata cu totul altfel decat in cazul masivelor gauri negre denumite quasari, niste hamesiti care infuleca stelele in intregime si le mesteca indelung.
Astronomii cauta gaurile negre in centrul galaxiilor, unde efectul lor poate fi reperat cu usurinta. Te apuca ameteala la gandul - pe care ei il admit ca pe o normalitate - ca miliarde de asemenea mori nesatioase functioneaza in intregul univers. Galaxia noastra adaposteste si ea o gaura neagra formidabila, cu forta gravitationala a 3 - 4 milioane de mase solare. Este considerata relativ calma, fata de surorile ei din galaxii mai tinere si mai zvapaiate. Vecinul meu ma asigura ca putem dormi linistiti, intrucat la cei vreo 25.000 de ani-lumina ce despart Pamantul de centrul Galaxiei nu exista nici un risc ca sistemul solar sa vina in contact cu gaurile negre, ca sa le putem vedea de aproape cum functioneaza. Trebuie sa accept, dar o neliniste tot ma mai incearca: au fost descoperite sisteme binare de gauri negre. Cu alte cuvinte, niste gauri negre care evolueaza in tandem, rotindu-se una in jurul alteia. La valorile lor gravitationale cumulate nu este exclus ca finalul unei asemenea asocieri dezastruoase sa le aduca intr-o coliziune ce va cutremura universul sub enorme valuri de radiatie. Aud ca tocmai se lucreaza la caravela solara, propulsata de radiatia astrilor din apropierea ei. E un lucru bun, iar in cazul descris de mine mai sus vom avea radiatie din belsug. Mai ramane sa avem si destule caravele care sa ne poarte cat mai departe de acest nou si terifiant Potop, de-a dreptul universal.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
