Nu e literatura horror, nici thriller SF, straniul nu e facil, apocalipsa e una melancolica si contemplativa, tenebrele ("lumina neagra") imbraca o lume carnavalesc-saturnalica, expiatorie, iar…"victima" (textuala), personajul masculine, este un senzual "amagit" de femei "cu sânge fierbinte", bineinteles fictionale si ele: "cine impodobeste cu flori de sofran/ aceasta fictiune atât de reala?/ (…) te intreb daca sub pamânt nu-i mai multa lumina, daca soarele nu-i mai rotund, mai/ stralucitor, daca aerul nu e/ mai limpede si mai usor" ( Te intreb).
"Legea" poemelor lui Vasile Igna** e fragmentarismul. Autorul manipuleaza limbajul poetic intr-o maniera modernista, cu influente din T.S. Eliot (pe care-l citeaza la inceputul volumului):
"Si am crezut ca lumina e alba./ Ca albul ei e culoarea sperantei,/ a invingatorilor si a pacii. In care se amesteca si convietuiesc/ bunii si raii, hotii si pagubitii, iubirile si/ tradarile, ingerii cântareti si dragonii, ploaia de vara/ (…) Nu mai cred/ in serpuitul ei de felina, in privirea ei de somnambula/ inocenta, in surâsul ei vinovat/ (…)Nu-mi cere sa ma resemnez si sa fiu fericit/ in my beginning is my end."
Speculativ si imprevizibil, scriitorul ne propune un bestiar cu personaje fabuloase, o lume "rasturnata" care foloseste fragmente de real, pare reala.
"Maiestate, viata e un foc de paie pe care-l stinge/ roua, pe care-l tulbura rasuflarea licuricilor./ Eu sunt Mijlocitoarea, eu deschid cale balariilor/ sa inainteze spre capatul drumului, eu iti adulmec/ zilele si pun gaz pe foc/ (…) Port in brate un nor din care ploua/ cu vise, madone si maracini" (Din nou); "Impudica unduire a diminetii/ (…) pâna ce curge in jur/ lumina neagra a zorilor" (Aoria); "Ne privim si ne atingem mâinile/ drumurile sunt pline de nisip/ insulele toamnei/ (…) o orchestra de spectre./ Eu sunt Mijlocitoarea, nu tremura decât cel puternic…" (Ne privim).
Expresivitatea acestui montaj de fragmente reale transliterate provine din imprevizibilul decupajului:
"fosnetul oaselor de imprumut,/ zatul de plumb al noptii/ in care descifram carari netaiate si pescarusii/ rotindu-se ca niste ingeri ce duc sufletul/ naufragiatilor./ Viitorul, adica totul, adica nimic./ Un stramos convalescent, o lampa ce se/ stinge cu capul pe umarul meu" (Nu e nici o indoiala)
Un lirism al contradictiilor impins spre patos, sugestii intr-o simbolistica a absentei (mortii), vorbire aluziva si indirecta sunt marci stilistice ale scriiturii ("sângele curge invers", "vinul negru al rascumpararii", "strazi leproase", "Adam din noroi", "soarele negru", "lumina neagra", "ruinele cerului", "chipuri livide", "haos dulce si blând"… si "orasul strivit de insomnie", "din Biserica a iesit o mireasa singura/ are voalul sfârtecat" etc).
O lume incremenita, fosilizata, cernita si conditionata de "emotii insuportabile", intr-o "noche oscura": neoromantism cu simboluri ale damnarii ? gotic bântuit? sau mistica amintind de simbolistii francezi ai inceputului de secol XX?
Pâna la urma, toate acestea se traduc intr-o expresie baroca, prin amprenta sa stranie, dramatica, patetica si tensionala, o atmosfera "noir" in care se misca un personaj introspectiv, scindat, barochist, constient de propria sa masca, de duplicitatea sa (paradoxul este specific barocului).
"doua vieti si o moarte fara sfârsit/ trebuie spre a invata lectia curajului/ (…) Un mâl ce se usca la dogoarea unui soare absent./ Un soare negru ce raspândea intuneric si frig./ in adâncul oceanului, naufragiatii/ stateau la taclale, spuneau povesti cu pirati si/ Meduze cu parul in flacari./ Pasii mortilor zugraveau hieroglife nobile/ pe care le citeau liliecii cu aripi de pergament./ Iar el,/ el nu mai era decât o pasare fara nume,/ zburând deasupra Gradinii paraginite,/ intr-o toamna fara sfârsit" (Viata nu ajunge).
In Cele trei voci ale poeziei (1953), T.S. Eliot distingea intre "versul nondramatic" (poemul liric) si "versul dramatic" (monologul dramatic, poetul vorbind publicului printr-o masca). Lirismul nu transmite ceva cuiva, crede Eliot (teoria "impersonalitatii" lirice fiind formulata coerent in eseurile sale), iar poemul liric este "o forma de exorcism, spre a goni acest demon" (n.n. - al interioritatii). Conformându-se tiparelor tehnice ale modernitatii, ale traditiei elegantei scripturale, destul de putin receptata azi, in epoca post- si antipostmodernismelor literare, aceasta poezie presupune un cititor atent, exersat. Nu este o poezie deaudienta.
*) Vasile Igna,Lumina neagra, Editura Limes, 2008
**) Vasile Igna este autor al volumelor de poezie Provincia carturarului (1975), Starea de urgenta (1981), Insula verde (1986), Calauzele oarbe (1999), Provincii. Gradini. Orbite (2006) s.a.; al eseurilor Naufragii in biblioteca (2000) si Subteranele memoriei (2001). A fost diplomat al statului român la Paris si Berna (1994-2008) si directorul Editurii Dacia din Cluj-Napoca (1990-1994).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
