Marţi 6 decembrie, zăcuse în birou, se apucase să încheie rapoarte, după ce-şi trăsese caloriferul mai aproape. Când a auzit de moartea lui Emil Sorescu, n-a aşteptat să-l solicite careva, i se păruse firesc să urce-n tărăboanţa lui şi să se înfiinţeze la casa scriitorului. Ai fi zis că-şi dorise din tot sufletul să-i cadă pe cap şi o crimă şi uite că se-ntâmplase. Nimeni nu vorbise de crimă. Se spusese doar „Sorescu a murit” şi ajunsese la el o echipă. Dar el avea un simţ care nu-l înşela.
Ce-o fi cu moartea scriitorului ăstuia o să vadă. În prima clipă i s-a părut suspectă. Dar seamănă şi a sinucidere. La vârsta lui, omul s-o fi săturat de singurătate într-o casă pentru trei familii.
Îl ştia de la televizor, îl văzuse într-una din serile trecute, i se aduceau osanale după ce luase un premiu pentru ultima carte, iar omul vorbea stând prăvălit în fotoliu, lăsând să se-nţeleagă că toate onorurile din lume i se cuvin. Arogant la culme! Lui Victor Stamate nu-i plăcuse de fel. Îi citise o singură carte, cu mulţi ani în urmă, nu-i plăcuse, poate nu se pricepe, i se tot părea că acţiunea trenează, prea multe vorbe. Sigur nu se pricepe el, cei care îl ridicau în slăvi şi-l premiau aveau argumente, altfel s-ar fi făcut de râs.
Victor Stamate ceruse nu numai să se facă multe fotografii, ci şi să se cerceteze cu lupa obiectele de pe masa din bucătărie, treabă de rutină, dar peste care văzuse că băieţii lui săreau cu dezinvoltură, plictisiţi. Mai mereu făceau aşa. Nu fuseseră niciodată convinşi că toate amănuntele ascund poveşti pe care le poţi desfăşura ca firul de lână de pe ghem. Obosiţi permanent, înainte de vreme. Altă generaţie, nu ca a lui. Şi nici măcar nu erau înnebuniţi de telefoane mobile şi alte scule moderne, sau cu ochii-n computere, cum văzuse că-s tinerii, pur şi simplu erau lipsiţi de chef. Nici poliţia nu mai era ca pe vremuri!
Pe Nicole Vrăbiescu, care tremura ca varga, o luase la întrebări pentru că aşa se face şi poate îi servea pe tavă vreun detaliu, altminteri sărea în ochi că n-avea treabă cu sinuciderea. Sau cu crima. Prefera să spună crimă, spre deosebire de puştanii care se agitau cu mortul din bucătărie, văzuse multe la viaţa lui şi învăţase că niciun om cu scaun la cap nu se sinucide când e în glorie, chiar dacă trăieşte singur cuc. Doar dacă-l presează cineva s-o facă, şi atunci tot crimă e. I-a spus lui Nicole Vrăbiescu să nu plece încă şi a urcat la etaj.
Nu văzuse în viaţa lui o casă cu atât de multe cărţi. Acum înţelegea de ce-i spusese menajera că are nevoie de o zi întreagă, la o lună, să şteargă praful, i se părea chiar puţin. Majoritatea autorilor erau străini, nume de care nu auzise niciodată. Victor Stamate nu-şi făcea probleme, fiecare cu meseria lui, poate că nici Sorescu nu avea habar cum se face o anchetă ca la carte. Chiar dacă scrisese şi romane poliţiste. Victor Stamate nu i le citise, nu mai citea niciun roman poliţist, convins că toate nu sunt decât aiureli care n-au de-a face cu vreo brumă de realitate. Mai ales despre fătucele despre care auzise că publicaseră în ultima vreme roman după roman avea o părere foarte proastă. N-ai cum să scrii o carte bună, credea el, dacă n-ai trecut prin viaţă, iar ele nu-şi şterseseră încă mucii, la nici două’ş’cinci de ani. Iar ce ştiau despre viaţa din poliţie, mai bine să-şi ţină gura.
Pe câteva rafturi erau ordonate chiar romanele scrise de Sorescu, fiecare în mai multe exemplare, Victor Stamate a numărat titlurile, a fost surprins să constate că scrisese atât de mult. Ultima carte despre care îl auzise vorbind la televizor era deschisă pe birou, cu mai multe pagini subliniate cu marker roşu. A citit câteva rânduri, nu i-a sărit nimic în ochi, s-a gândit că probabil trebuie să citească toată cartea să înţeleagă ceva. O s-o facă, dacă va fi nevoie. Deocamdată o lăsă cum o găsise, deschisă la paginile subliniate.
A privit atent rafturile cu cărţi ridicate pe doi pereţi până aproape de tavan. Un al treilea perete era spart de o fereastră uriaşă acoperită de o perdea ca un văl sidefiu. În marginile ei atârna până la parchet o draperie vişinie cu falduri bogate. Privind-o, Victor Stamate s-a simţit în faţa unei scene cu cortina abia ridicată, prin vălul sidefiu răzbăteau luminile intermitente alb-roşii ale maşinii poliţiei oprite în faţa casei, o clipă se întrebă de ce nu le stinseseră, nu făceau decât să atragă curioşii şi te trezeai în scurt timp cu presa pe cap. Detesta să stea de vorbă cu presa. Când era nevoit s-o facă, răspundea în doi peri, îi ieşise vorba de morocănos incurabil şi-l evitau. Exact ce dorea el.
A mai făcut câţiva paşi prin încăpere şi şi-a dat seama ce-l şocase din prima clipă. Parcă păşea prin puf, niciun zgomot, niciun scârţâit. Podeaua era acoperită pe toată suprafaţa de o mochetă cafenie şi moale, cu fir lung, în care i se înfundau tălpile. Nu mai întâlnise nicăieri o asemenea mochetă, costase probabil o avere, aducea cu covoarele groase de lână. În liniştea aceea ar fi putut scrie până şi el!
Al patrulea perete era plin de fotografii înrămate, nicio pictură, cum te-ai fi aşteptat într-o asemenea casă, doar zeci de fotografii de toate dimensiunile, alb-negru şi color, cu Emil Sorescu ţinând cuvântări, dând autografe, acordând interviuri, primind premii, decorat de preşedinte, coborând din automobil, pe scara avionului, cu toca de doctor honoris causa, primind însemnele de academician, singur sau înconjurat de oameni care păreau să-i soarbă vorbele şi să-l adore. Peretele devenise un album de familie, fără familie. Nicio poză care să te îndrume spre altceva decât viaţa publică a omului, de parcă trăia numai pentru asta.
Victor Stamate se întrebă cât de orgolios şi plin de sine trebuia să fii să atârni pe pereţi atâtea fotografii, în loc să le închizi într-un sertar. El avea doar câteva poze cu fetiţa plecată în Italia, le privea rar, când suferea de dor, dar mai degrabă nu le privea, să nu-i vină să-şi ia câmpii. Mai avea o poză cu nevastă-sa, abia li se născuse fetiţa, femeia râdea cu gura până la urechi. Ce vremuri! Ce tânără i se părea! Dar n-avea vreo fotografie cu el însuşi, nici măcar de la avansarea în grad, din urmă cu câţiva ani, când fusese nevoit să dea de băut întregii secţii. Se păstra una la poliţie, aşa era obiceiul.
În ştirea pe care o văzuse de curând la televizor, cu Emil Sorescu premiat pentru ultima lui carte, fuseseră şi câteva dintre fotografiile înrămate pe pereţi, o repetaseră pe cea în care scriitorul fusese făcut cavaler de preşedintele ţării. Nu-i de colea! Şi nu te sinucizi după asta, fără doar şi poate, doar dacă nu eşti sărit de pe fix. Victor Stamate nu auzise ca Emil Sorescu să fie sărit de pe fix.
Prin urmare n-avea de ce să se sinucidă. Dar în sticla cu vin de pe masa din bucătărie era ceva care-l omorâse, or să descopere la laborator ce anume. Sau n-or să descopere, o să se spună că n-au descoperit nimic, iar lui o să i se ceară să lase lucrurile cum au căzut, e mai bine să nu facă valuri, poliţia trebuie să raporteze rezolvări şi dacă nu e nimeni să le impună să meargă până-n pânzele albe cu cazul, n-are rost să se mai dea ei peste cap. Lui Victor Stamate i se mai întâmplase. Nu o dată. Depinde ce interese sunt dincolo de poliţie.
N-o să ajungă acolo. Nicole Vrăbiescu îi spusese destule. Cu mirosul lui de vulpoi încercat, ştia că are o groază de piste. Nu ştia încă pe care s-o apuce mai întâi, nici care-i câştigătoare. Dar avea mai mult noroc decât alte dăţi, când nu avusese cine să-i spună nici a zecea parte şi tot a ajuns la liman. O să-i ceară şefului să-l lase să scormonească cum se pricepe el mai bine, de unul singur, nu însoţit de cârlanii care vor s-ajungă peste noapte la rezultat şi să se umple de glorie. El n-avea nevoie de glorie, aflase că nu duce la nimic, cel mult o să-i înflorească pipota o zi, două, apoi o să se dezumfle, nu se mai dau nici recompense, nici n-ar mai avea cum să avanseze, nici măcar nu-i aduce fetiţa înapoi. O face pentru că e convins că aşa e bine, altfel se lasă de meserie şi se face dulgher.
Şi, totuşi, de ce s-ar sinucide un om în plină glorie? Care are tot ce-şi doreşte? Că e singur? Că n-are o femeie care să-l cicălească? E bolnav incurabil şi lumea nu ştie? E şantajat? Nu mai are ce scrie şi vrea să dispară în triumf? Îl urmăreşte vreun necaz nerezolvat de demult? Şi-a pierdut minţile, cum li se întâmplă unora de prea mult bine?
Dacă ar găsi pe undeva urme de corespondenţă, le-ar cerceta. Deşi astăzi prea puţini mai scriu scrisori, lumea rezolvă totul prin emailuri. Ar trebui să facă demersurile să-i cerceteze computerul, sigur ar da de scrisori. Poate l-ar lămuri de ce ajunge să se sinucidă un scriitor în glorie.
Scriitorii scriu jurnal, aşa ştie el. Răspunsul ar putea fi într-un jurnal, dacă există. Trebuie să-l caute.
În casă oricum nu crede că sunt alte urme, nici paşii vreunui nepoftit, nici vreo efracţie. Sigur n-a fost vreun hoţ care să fi intrat pe nepusă masă, când omul bea şi el un pahar, şi să-i fi dat una în cap când a fost descoperit. Nici n-ar fi avut mare lucru să înhaţe din casă. Dar un hoţ poate gândi altfel, Victor Stamate ştie din experienţă, hoţul vede casa impunătoare pe-afară, hai să intru, zice. N-a fost sigur un hoţ, e bine să elimine pista asta.
Coborî la parter, îşi dădu seama că şi livingul avea covoare la fel de moi, nu i se auzeau paşii. Mobilierul era tapiţat cu acelaşi material vişiniu ca al draperiilor. O casă în care să trăieşti. O casă în care să te odihneşti. În niciun caz o casă în care să mori.
O rugă pe Nicole să-i facă o cafea tare, urcă din nou la etaj cu cana în mână, sorbind cu zgomot. Deschise câteva sertare. Nimic. Surprinzător. În orice casă în care locuieşti ani la rând strângi fel şi fel de mărunţişuri te miri unde, nu laşi sertare goale. Doar dacă ai o manie. Se mai uită în rafturile cu cărţi. Nu părea să fi umblat cineva să le deranjeze de multă vreme. Se aşeză într-un fotoliu, privind cu atenţie. Ceva nu se lega.
De ce să se sinucidă un om în culmea succesului şi care are tot ce-i trebuie? Zări pe un colţ al biroului un teanc de foi, acoperite de un maldăr de cărţi din ultima apariţie. Un scris mărunt, tot al lui Sorescu. Fără titlu, fără început. Un rând îi sări în ochi: „Cum foştii au continuat să rămână la putere”. Care foşti? N-avea timp să citească. Îndoi foile şi le îndesă cu greu în buzunar.
La parter descoperi cu neplăcere că ajunsese Micuţul.
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
