Pe 26 mai se împlinesc 15 ani de la apariţia Ziarului de duminică. Am solicitat câteva rânduri – o părere, o amintire, o povaţă, o urare, o sentinţă, fiecare ce doreşte – din partea foştilor membri ai redacţiei (în oricare dintre etapele celor 15 ani) şi din partea foştilor şi actualilor colaboratori, permanenţi sau ocazionali.
Am primit atât de multe răspunsuri, că nu încăpeau într-o singură rubrică. Am fost nevoit să le împart. În prima sunt adunate textele foştilor membri ai redacţiei ziarului (în două părţi). În celelalte trei părţi – răspunsurile colaboratorilor. Doar avalanşa de răspunsuri m-a obligat la această împărţire, altminteri toţi sunt în mod egal făuritorii Ziarului de duminică (S.Ţ.)
Cu cine seamănă ZD-ul?
Ziarul de duminică? Greşit! Ar trebui să i se spună Ziarul lui Stelian Ţurlea. El l-a creat, el îl conduce cu pricepere şi tenacitate de 15 ani, propunând un alt model de publicaţie culturală. O publicaţie care refuză partizanatul, nefiind aservită vreunei grupări de literaţi, artişti plastici, istorici, muzicieni etc., dornici să-şi promoveze doar interesele, ignorând cu trufie lucrările altor colegi de breaslă, neconforme cu viziunea lor. Un ziar interesat numai de valori, indiferent dacă aparţin generaţiei mai vârstnice, sau de-abia aflate în pragul afirmării. Fiecare apariţie a lui se află sub semnul generozităţii, al deschiderii spre modernitate, al respectului pentru realizările înaintaşilor. Este exact în aprecieri, civilizat în limbaj, surprinzător în idei. O plăcere să-l parcurgi – şi pentru a te informa, şi pentru a te delecta. Nu ratez în nicio săptămână întâlnirea cu el. E ca şi cum m-aş întâlni cu Stelian Ţurlea şi l-aş asculta povestindu-mi ce se mai petrece în lumea culturală. Fiindcă rareori se întâmplă ca o publicaţie să-i semene atât de mult conducătorului ei. Un jurnalist de clasă, un scriitor proeminent, care se pune cu modestie în slujba tuturor creatorilor în care crede, de la noi sau de prin alte părţi.(George Arion)
M-am simţit agasat...
Când, trecând pragul ultimei vârste, încerci să-i cauţi în memorie pe cei care ţi-au purtat în viaţă noroc, constaţi că, adesea, doar trecerea timpului le-a împrumutat această virtute.
Că, mai mult, cei ce păreau să-ţi fi provocat o suferinţă, un neajuns, un rău s-au dovedit aleşii destinului: Al. Rosetti – fiindcă, având de rezolvat o pilă, m-a trântit la examenul de intrare la doctorat, ferindu-mă astfel de inconvenienţele unei cariere anoste de dialectolog; părinţii – propriii mei părinţi, care nu m-au lăsat să fac, în Bucureşti, o carieră spectaculoasă de ziarist la Lumea, târându-mă cu de-a sila la Craiova (şi ocrotindu-mi astfel conştiinţa); Mircea Ciobanu, care mi-a „făcut” (ca pe o mare concesie) un contract de carte la ESPLA, unul fals, dar care m-a pus la lucru şi mi-a reorientat destinul.
M-am simţit pur şi simplu agasat (şi i-o mărturisesc acum) de insistenţa cu care dl. Ţurlea se străduia, pe la începutul anilor 2000, să mă convingă să public săptămânal la revista pe care tocmai o întemeiase.
- Nu ştiu să bat la maşină, dle Ţurlea.
- Nu-i nimic – vă bat eu!
- Nu sunt obişnuit să număr rândurile şi să respect formatul.
- Nu-i nimic, vă obişnuiţi!
- Am tabieturi şi nu pot păstra ritmul unui săptămânal.
- Nu-i nimic, vă aşteptăm!
- E prea departe PROTV-ul ăla unde aveţi sediu!
- Nu-i nimic, vin eu să vă ridic textul!
Am acceptat cu lehamite în glas, sperând că se va plictisi, într-o zi, de atâtea fiţe şi fasoane şi eu însumi voi găsi un motiv plauzibil de divorţ.
Au trecut săptămâni, luni, ani şi ne-am „îngăduit”, cum zic oltenii despre căsătoriile pornite prost. După ceva timp, s-a ivit şi pruncul: „Literarura română sub comunsim”...
- Domnule Ţurlea, v-am scris textuleţul ăla cerut la „anuiversară”. Dar, ştiţi sau vă amintiţi, nu pot să scriu la computer. Eu tot de mână scriu...
- Nu-i nimic! Îl bat eu! (Eugen Negrici)
Naşu’ Goga şi amicu‘ Blaga
Multe, diverse şi neaşteptate au fost rubricile pe care Ziarul de duminică le-a propus încă de la primul său număr; pentru toate gusturile cititorilor, ca şi pentru toate condeiele autorilor.
De sufletul meu s-au legat cel mai mult Confesiunile, poate şi pentru faptul că ele au consonat cu un eveniment biografic neaşteptat al existenţei mele. În anul apariţiei publicaţiei, subsemnatul – bucureştean din tată în fiu – am părăsit capitala pentru a mă stabili în cealaltă capitală, a Transilvaniei. Cunoşteam destul de bine Clujul. Şi totuşi, privindu-l cu ochii unui întârziat căutător de comori, l-am redescoperit cu surprindere, fascinat de frumuseţea sa austeră şi, mai ales, de oamenii pe care îi întâlneam şi de care mă apropiam cu timiditate şi respect. Nu a trecut mult timp până să-mi dau seama că adevăratele comori clujene nu se aflau în bisericile sale gotice şi nici în palatele sale baroce, ci în amintirile unor generaţii strălucite de intelectuali formate în anii Clujului interbelic, pe băncile Universităţii „Daciei Superioare” înfiinţată în 1919 şi redenumită apoi Regele Ferdinand I, dar şi ulterior în amfiteatrele prestigioasei Alma Mater Napocensis.
Confesiunile ziarului nostru mi-au oferit şansa să deschid acest sipet fermecat şi să aduc la lumină amintiri de mult uitate, care ar fi dispărut pentru totdeauna, odată cu depozitarul lor... Aşa am ajuns la doamna Elena Daniello, soţia lui Leon Daniello, titularul primei catedre de ftiziologie din România, în casa cărora adăsta adesea Lucian Blaga. M-a primit cu oarecare reţinere, la început am discutat destul de oficial, apoi – după mai multe vizite – povestirile doamnei Daniello s-au însufleţit iar din tainiţele sufletului său au ieşit la iveală inestimabile perle memorialistice, despre Blaga, Agârbiceanu, Romul Ladea şi soţia lui, pictoriţa Lucia Piso. Mi-a arătat manuscrisul Luntrei lui Caron, scrisori şi documente originale aparţinând poetului şi filosofului prieten, aflate acum, prin donaţia familiei Daniello, în patrimoniul Bibliotecii Centrale Universitare clujene.
...La fel, am reuşit să mă apropii sufleteşte de octogenarul chirurg Crişan Mircioiu, ginerele lui Onisifor Ghibu. Despre socrul său, dar şi despre naşii de cununie, Octavian şi Veturia Goga, profesorul Mircioiu mi-a oferit detalii pline de savoare care vin să completeze imaginile oficiale din istoriile literare.
Aş mai putea evoca amintirile speologului Iosif Viehmann despre întemeietorul şcolii româneşti de speologie, Emil Racoviţă, ale dirijorului Emil Simon şi ale compozitorului Cornel Ţăranu despre Sigismund Toduţă sau evocarea plină de vibraţie a profesorului Ion Vlad despre îndrăzneţul şi neconcesivul I. Negoiţescu.
La toate acestea, mărtuie stă colecţia Ziarului de duminică. Textele sosite de la Cluj s-au adăugat cu modestie rubricii sus menţionate care, cu consecvenţă şi acribie, a tezaurizat informaţii fundamentale despre corifei ai spiritualităţii naţionale. (Radu Constantinescu)
Sfatului domnului Barbu Brezianu
Am aflat prima dată de acest minunat ziar unde, sub mâna forte a Domnului Stelian Ţurlea (da, chiar aşa doresc să spun şi-o să revin), s-au format oameni de cultură care au acum un cuvânt greu de spus în România (mă gândesc la un tânăr ca Bogdan Stănescu), de la unul din oamenii pe care i-am preţuit cel mai mult: Barbu Brezianu.
Era în 2001, când reuşisem, cu bani puţini şi prin devotamentul unui artist – Cătălin Rulea –, să public pentru prima dată, la noi în ţară, un catalog care să cuprindă lucrările de absolvire ale studenţilor de la Arte, „Tineri Artişti Români – Young Romanian Artists”, şi doream să-l prezint diferitelor redacţii care mai aruncau o privire artelor, pentru publicitatea proiectului şi a Fundaţiei Ileana (pe care o înfiinţasem împreună cu Acad. Dinu Giurescu). Şi mi-a spus domnul Brezianu: „Du-te la Ziarul de duminică; e un ziar foarte bun”. Cred că a spus mai multe atunci despre publicaţie, poate mai laudativ, dar esenţialul acesta era şi cuvintele astea au fost în primul rând. M-a nedumerit puţin denumirea şi am avut o reţinere, dar mi-am zis să-l ascult. Şi bine am făcut. Un intelectual al vechii Românii îmi recomandase un proiect care s-a dovedit a fi mereu nobil, mereu de mare ţinută.
De atâtea ori ne-a fost alături Ziarul de uminică, Fundaţiei şi mie, în proiecte precum salvarea de la ruina iminentă a Fântânii Mioriţa – creaţia Miliţei Petraşcu de la Şosea, de la demolare a casei unde s-a stins Luchian, în efortul de păstrare a patrimoniului de vechi fotografii de familie în costume populare, de promovare a criticii de scenografie…
De multe ori Daniel Nicolescu mă „certa” că scriu prea colocvial, că „lui Stelu” n-o să-i convină şi va trebui să refac textele. Daniel, mare condeier, ştia ce spune şi ştia că nu te pui cu „zbirul”. Nu-i spunea el aşa, dar transmitea că există o astfel de exigenţă. În cazul domnului Stelian Ţurlea pot să spun că o stricteţe ca a domniei sale, un zid de care nu treceau prostii sau amatorisme, a contat enorm într-o lume în disoluţie şi unde cultura valora din ce în ce mai puţin. De valoarea formativă a stabilirii unor standarde înalte nu mai vorbesc, fiind evidentă.
Doresc să-i mulţumesc în primul rând dumnealui atât pentru exigenţă, cât şi pentru generozitatea nedezminţită, pentru modul eroic cum a ţinut viu acest ziar şi doresc să mulţumesc şi Ziarului de duminică, acestui mare prieten al culturii române ale cărui ediţii sper că sunt puse la adăpost în Biblioteca Academiei.
Şi doresc să redau aici părerea unui cititor, sincer şi dezinteresat, despre Ziarul de duminică care mi-a parvenit în legătură cu un proiect al nostru prezentat aici şi care m-a cucerit (o păstrez din 2006!). Scrisoarea unui tânăr plin de inimă.
Lucian Maftei <mafteiluc@yahoo.com> wrote: Feb 8 2006
Obişnuiesc să cumpăr vinerea Ziarul Financiar, nu atât pentru că aş fi foarte interesat de cotaţii bursiere, indici de dobânzi bancare ori ce privatizări dubioase, aducătoare de comisioane pentru bravii noştri conducători, s-au mai facut, ci pentru suplimentul său, Ziarul de duminică. Îl consider deosebit de valoros pentru o informare în varii domenii care au legătură cu cultura, în general. Ţin atât de mult la acest supliment, încât ediţiile pe care n-am apucat să le citesc le păstrez, îndreptându-mi atenţia către ele atunci când timpul e mai darnic cu mine.
Aşa se face că abia zilele trecute am citit şi aflat din numărul de pe 9 septembrie 2005 despre o iniţiativă care mi s-a părut remarcabilă: „Străbunicii noştri – memoria fotografiei”. Sigur, e foarte târziu ca să emit pretenţia de a participa la concurs, deşi aş fi avut una sau două fotografii care întruneau condiţiile de a fi înscrise. Ceea ce mă interesează însă foarte mult este dacă acel fond virtual s-a constituit la Biblioteca Academiei Române, în ce condiţii el poate fi consultat de cineva care nu are domiciliul stabil în Bucureşti, ori dacă acest fond de fotografie este disponibil şi on-line. Sincer, nu prea trag speranţa să primesc vreun răspuns care să mă bucure, poate nu voi primi niciunul, dar mi-ar plăcea mult ca totuşi să se întâmple.
Cu respect,
Lucian Maftei” (A consemnat Luminiţa Batali)
Ziarul de duminică la 15 ani
15 ani este deja vârsta adolescenţei! La 15 ani – presupunându-se că un copil a beneficiat şi de cei 7 ani de acasă – vlăstarul este deja clădit şi începe să aibă aspiraţii, să ştie ce vrea şi ce-i place, îndrăzneşte să aibă opinii personale pe care să şi le apere şi să facă planuri de viitor.
Ziarul de duminică a beneficiat de redactori cu 7 ani de acasă! Şi care la vârsta de 15 ani erau deja pasionaţi de condei şi îşi simţeau chemarea către lumea scrisului. Poate greşesc, poate nu i-am cunoscut pe toţi suficient de bine spre a-mi da seama de aceasta şi nici nu şi-au depănat faţă de mine biografia pentru a mă ajuta să ajung la concluzii definitive. Dar aceasta este intuiţia mea ce mă face să afirm că Ziarul de duminică a ştiut totdeauna ce vrea iar redactorii săi au ştiut ce să ceară colaboratorilor. Acum, la 15 ani de viaţă a revistei, privesc înapoi cu satisfacţie şi recunoştinţă pentru că mi-a fost solicitată colaborarea.
Am scris tot ce am dorit: cronică plastică, articol aniversar sau comemorativ, recenzie de carte, jurnal de călătorie, anunţuri pentru manifestări culturale sau de reconstituiri istorico-militare. Am fost onorat chiar cu invitaţia lui Stelian Ţurlea de a fi intervievat şi m-am bucurat de judicioasele şi stimulantele întrebări ce mi-au fost puse. La începuturile colaborării, când revista apărea tipărită pe hârtie (şi-şi avea redacţia în clădirea fostului magazine „Vulturul de mare cu peştele-n gheare” din preajma Bărăţiei), m-am supus opţiunilor redacţiei pentru materiale scurte, concise, şi am învăţat să scriu, sintetic, articole de o pagină şi câteva rânduri (între 3.000 şi 3.500 de semne). Mi-a fost greu, nici măcar nu ştiam cum să număr semnele, căci eram încă obişnuit să-mi redactez articolele la vechea mea maşină de scris, marca „Consul”. Am suferit când trebuia să renunţ la o frază bine croită sau la o analiză măiestrit adusă din condei. Dar mi-a trecut şi m-am adaptat. Între timp mi-am cumpărat un laptop şi m-am deprins să-l folosesc. Îmi aduceam articolele şi ilustraţia pe un stick legat cu sfoară pe care Daniel Nicolescu se codea să-l introducă în computerul redacţiei de teamă că ar putea avea un virus.
Când revista şi-a schimbat publicarea on-line mi-a fost dată totală libertate în privinţa dimensiunii şi a trebuit să reînvăţ a scrie detailat. Această nouă formulă mi-a dat ocazia să-mi ilustrez articolele cu mult mai multe imagini decât înainte, uneori creând adevărate albume. O cronică de expoziţie este o scriere de rutină menită a-l elogia şi flata pe expozant, o recenzie evidenţiază cunoştinţele autorului dar şi ale recenzentului capabil să facă excursuri culturale savante, uneori prolixe, în vreme ce un jurnal de călătorie este o scriere sinceră, subiectivă, care revelă spiritul de observaţie al autorului precum şi preferinţele sale estetice, gastronomice, turistice etc. Am scris cu mare plăcere asemenea seriale de voiaj, mai ales din America – din aceea contemporană ca şi din aceea a visurilor mele adolescentine (încă vii!) prin istoria ei, trăită prin intermediul reconstituirilor de epocă. Îmi amintesc, cu mare satisfacţie, de serialul Peregrinări prin adevăratul Vest Sălbatic (martie-mai 2013), sau de acela în care am relatat aventurile şi experienţele căpătate la Gettysburg, participând la reconstituirea luptei cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la adevărata sa derulare (august 2014).
La mulţi şi rodnici ani, Ziarule de duminică! Să ne mai zgândăreşti inspiraţia şi la următoarele aniversări, la cea de maturitate, când îţi vei primi cartea de identitate (buletinul populaţiei, cum se numea pe vremuri), apoi la nunta de argint, la cea de aur şi, dacă vom mai fi împreună, la aceea de diamant! (Adrian-Silvan Ionescu)
O minune românească
Ziarul de duminică este una dintre cele mai dinamice şi consistente publicaţii de cultură din România. Prietenos la înfăţişarea on-line, uşor de... butonat, Ziarul... conţine de toate, pentru toţi cititorii, fie că sunt mofturoşi, curioşi, constanţi sau doar în trecere: informaţii, semnale editoriale, texte literare, cronici, recenzii, interviuri, eseuri, dezbateri, anchete literare. Scriitorul Stelian Ţurlea, ca profesionist al presei, a făcut şi face un produs media de cea mai bună calitate. Şi asta de 15 ani! Or, asta pare o... minune românească! E musai să urăm atunci viaţă cât mai lungă, cu cititori numeroşi, colaboratori serioşi şi subiecte formidabile! (Robert Şerban)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
