*
* *
În cele din urmă, am ajuns la canisa Bastien şi Fiul. În mijlocul lătrăturilor care se auzeau din mai multe cuşti, ne-a fost greu să-l convingem pe tânărul băiat care s-a apropiat că nu doream să cumpărăm şi nici să plasăm un câine, ci doar să îl vedem pe domnul François Bastien, care vreme de cincizeci de ani îi vânduse câini ciobăneşti de Beauce lui Samuel Heymann.
– Vă conduc la bunicul meu, a conchis el sceptic.
Am intrat într-o cameră cu tavan jos, cu pereţii încărcaţi de oale din aramă, mese împodobite cu feţe de masă brodate şi vase de cositor, o adevărată peşteră plină de minunăţii pentru o persoană pasionată de trecut, o dezordine grozavă pentru Miranda şi pentru mine.
François Bastien, expertul în câini, s-a îndreptat spre noi. Când a înţeles situaţia, i-a prezentat condoleanţe Mirandei şi ne-a invitat să luăm loc.
Miranda i-a explicat ce vrea: îşi iubea tatăl, dar ştia prea puţin despre el. Putea François Bastien să o ajute?
– Dumnezeule, prima oară când l-am văzut pe tatăl dumneavoastră era după război. Tocmai îi murise câinele. Mi-a arătat o fotografie ca să găsesc un ciobănesc de Beauce asemănător. Nu era greu…
– Credeţi că a avut mereu un câine? Că în familia sa erau iubiţi câinii ciobăneşti de Beauce?
Începusem, fără să-mi dau seama, să construiesc ipoteze: ciobănesc de Beauce era elementul care îl lega pe orfan de trecutul său, simbolizând această legătură pierdută. De unde şi afecţiunea lui iraţională…
François Bastien mi-a spulberat rapid speculaţiile:
– A, nu, ciobănescul de Beauce care tocmai îi murise fusese primul său câine; sunt sigur. Pe atunci domnul Heymann se pricepea la câini aşa cum mă pricep eu la mileuri, şi a trebuit să-i dau anumite sfaturi.
Mi-am modificat teoria:
– Era un câine pe care îl adoptase când se ascunsese?
– Se ascunsese?
– Da, tata a stat ascuns într-un liceu catolic în timpul războiului, a confirmat Miranda.
Bărbatul şi-a frecat bărbia, ţepii neraşi au scrâşnit.
– A stat ascuns? Ciudat… Eram convins că fusese prizonier.
– Ce aţi spus?
– Prizonier.
– V-a spus el?
– Nu. De ce-oi fi ţinut minte asta?
Cam intrigat, François Bastien şi-a scotocit prin amintiri.
– A, da. Din cauza fotografiei. Fotografia cu câinele. În fotografie purta un fel de uniformă. Şi mai erau şi rânduri de sârmă ghimpată ceva mai încolo. Asta e, sârmă ghimpată.
A oftat.
– Când l-am întâlnit, tatăl dumneavoastră era student la medicină. Lucru de laudă, fiindcă nu avea un ban şi pe vremea aia era greu să faci rost de mâncare dacă nu aveai rude la ţară. Ţinea locul unui paznic de noapte ca să-şi plătească studiile. Încă de la început am refuzat să-i vând câinele: voia să-l cumpere în rate. „Nu luaţi câinele, i-am spus, şi aşa vă este greu să vă hrăniţi. În plus, un ciobănesc de Beauce mănâncă, nu glumă. E mai bine să-l păstraţi pe cel de dinainte în fotografie decât să hrăniţi unul nou”. „Dacă nu îmi iau un câine, crăp”, mi-a replicat.
Miranda a tresărit. Auzea cuvinte pe care nu dorea să le audă. Dar bătrânul a insistat mulţumit, prins de amintirile sale:
– Da, da. „Dacă nu îmi iau câine, crăp” şi pe urmă „nu voi rezista niciodată fără un câine lângă mine”. Când spunea asta nu era miorlăit, genul de bunicuţă care nu poate să stea fără animăluţul ei, nu, era indignat, mânios, de parcă avea să-mi smulgă ficaţii. Atunci mi s-a făcut milă. L-am lăsat să îmi plătească în rate şi i-am dat un căţeluş pe care l-a botezat Argos. Şi am avut dreptate, de altfel; tatăl dumneavoastră a devenit medic, şi-a făcut un rost şi a rămas fidel adăpostului meu. Pe moment am făcut ce mi-a zis inima; a fost şi o investiţie bună.
– De ce Argos?
– Câinele dinainte se numea Argos.
– E ceva obişnuit ca stăpânii să nu folosească decât un prenume?
– Nu. Cu excepţia doctorului Heymann, nu am întâlnit pe nimeni care să dea acelaşi nume câinilor lui.
– De ce credeţi că o făcea?
– Habar n-am! Hotărât lucru, primul câine fusese foarte important.
– Şi ultimul, am precizat. Doctorul Heymann s-a sinucis la cinci zile după ce un camion i-a ucis câinele.
Bărbatul a rămas cu gura căscată, ochii holbaţi ezitând între dorinţa de muştrului pe cineva în stare de o asemenea tâmpenie şi reţinerea faţă de Miranda.
Am mai discutat încă vreo douăzeci de minute dar François Bastien, nu prea glumeţ, nu mai găsea nimic în memoria lui fără scânteie, la fel de uzată ca piatra unei brichete. I-am mulţumit şi ne-am văzut de drum.
Întoarcerea a fost lungă, tăcută. Ne gândeam, incapabili să hotărâm dacă trebuia să ţinem cont de ceea ce Bastian ne spusese. Samuel Heymann, prizonier? Samuel Heymann, gata să renunţe la viaţă dacă nu avea câinele lângă el, atât la douăzeci de ani ca şi la optzeci? Departe de a ne oferi răspunsurile căutate, asemenea fraze aducea cu ele întrebări inedite, îndoieli vertiginoase… Cazul Samuel Heymann nu se limpezea, se întuneca.
Miranda şi cu mine ne-am despărţit spunându-ne câteva vorbe drăguţe, fiecare preferând să-şi reia iar şi iar decepţia în singurătate.
A doua zi, în timp ce îmi înmuiam, necăjit, nişte crosante unsuroase şi fierbinţi într-un rest de cafea, am auzit soneria sunând.
Am crezut că este Miranda. Era postaşul care îmi aducea o scrisoare recomandată, genul de misivă care intimidează. Am semnat, am salutat, apoi am examinat obiectul. M-a trecut un fior de îndată ce am văzut destinatarul: doctorul Samuel Heymann.
Data poştei era 3, ziua sinuciderii sale.
Am închis uşa şi m-am sprijinit de oblon, neîncrezător, ghemuit, asemenea unui spion ştiindu-se observat. Primisem un mesaj din partea unui mort! Degetele îmi tremurau atât de tare încât m-am temut să nu rup şi scrisoarea deschizând plicul.
În interior erau trei documente pentru mine.
O scrisoare scurtă, de o pagină.
O fotografie.
Nişte foi prinse cu o agrafă de birou.
Am citit mai întâi scrisoarea:
„Dragă scriitorule, care vorbeşti mai mult decât scrii, mă adresez ţie fiindcă sunt afectat de două infirmităţi apăsătoare: nu am nici tact şi nici talent pentru scris. Şi mi-ar trebui aceste calităţi ca să rup o tăcere care durează de şaizeci de ani.
Paginile care însoţesc acest mesaj sunt adresate fiicei mele dar aş vrea ca tu să i le transmiţi citindu-i-le şi mai ales să le mai şlefuieşti. Numai tu eşti în stare să le conferi o anumită graţie şi eu nu ştiu să trec de la tăcere la muzică. Te rog să o faci tu pentru mine şi pentru ea. Tăcerea mea faţă de Miranda era destinată să o protejeze şi dacă o rupeam în timpul vieţii, fiica mea ar fi fost mai frgilă. Acum, când plec, această armură va deveni o povară. Spune-i că iubirea unui tată este o iubire tristă fiindcă nu se poate mulţumi cu spontaneitatea, trebuie să se arate mai reflexivă. Am încercat să fiu tată. Din răsputeri şi cât m-am priceput. La Miranda mă gândesc înainte să plec de pe lumea asta. Ea este ceea ce las în urma mea. Sunt fericit că am adus acest cadou miraculos, frumuseţea ei, fineţea, caracterul ei atât de strălucitor, de puternic, de… Fetiţa mea dragă, sunt foarte mândru de tine.”
Cei doi domni din Bruxelles va apărea în seria de autor dedicată lui Eric-Emmanuel Schmitt la Editura Humanitas Fiction şi coordonată de Denisa Comănescuumanitas FictionH , traducerea fiind semnată de Simona Brînzaru
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
