Celor care vibrează (II). 02:01 stockholm syndrome/ de Ana Mănescu

2 dec 2010 Autor: Ziarul de Duminica

Toamna lui 2008 a fost una ploioasă…

Pe masa noastră se întindea un univers variat, specific fiecăreia dintre noi.

Thèa avea ceaşca de ceai în faţă, mereu cu altă aromă, dar tocmai atunci de cireşe amare - şi Doamne cât de silă mi-era -, mapa transparentă prin care se vedea cursul de microeconomie, pătat pe margini de ploaie şi, ca întotdeauna, stătea comod, calmă, distrasă de propriile gânduri.

Rin abia terminase limonada - niciodată cu zahăr, miere sau orice altceva care ar fi putut-o face mai puţin amară - şi începuse să roadă paiul. Dădea nervoasă din picior şi punea din două în două minute mâna pe telefonul care suna insistent. În scrumieră i se fumase deja singură ţigara în timp ce ea se tot certa cu Luca prin mesaje. Venise toamna, implicit răceala, iar teancul de şerveţele se ridica rapid pe lângă obiectele de pe masă. Întotdeauna puteai recunoaşte locul unde a stat ea după şerveţelele mototolite.

Petra aruncase în grabă ţigările, geanta-plic, elasticul de păr şi nişte foi pe masă şi dispăruse. S-a întors de la baie cu părul mai răvăşit decât înainte, uşor ud - chiar şi aşa drept. Şi-a aprins sictirită o ţigară şi a desfăcut apa care o aştepta ca de obicei, aruncând dopul undeva pe lângă picioarele Thèei. A tras trei fumuri până să izbucnească:

- Unde dracului e aia?

Deşi a ţipat, nimeni nu a întors capul, erau acolo doar chelneriţele şi barmanul, obişnuiţi deja cu limbajul nostru.

- AIA nu îşi găsea geanta gri, le-am zis coborând scările.

Nu mi-era greu să îmi dau seama ce făcuseră până să vin, le cunoşteam fiecare obicei mărunt, fiecare gest, oricare gând. M-am aşezat lângă ele, fără să le pup pe obraji cum fac majoritatea fetelor. Rareori ne pupăm între noi, nu din lipsă de afecţiune, ci din pură comoditate. Am ridicat un deget şi instantaneu mi s-a aşezat în faţă paharul cu ceea ce speram să treaca drept suc de portocale.

- Nu crezi că e cam devreme pentru vodcă? m-a întrebat Rin, mai mult deranjată de atitudinea mea din ultimul timp decât indignată că beam atât de devreme - toate, mai puţin Thèa, ne distrugeam săptămânal ovulele cu alcool.

- După ziua pe care am avut-o, aş putea spune că e chiar prea târziu. Unde mergem în seara asta?

- Ce ai paţit? mi-a zâmbit Thèa, neatentă. Probabil ştia ce urmează să spun.

- Nimic, e toamnă…

Din boxe se auzea Emeric Imre - «Condamnare la toamnă». Petra fredona şi fuma agitată, trecându-şi încontinuu mâna liberă prin păr.

- Mie dor de vară… a zis, luând o pauză de la lumea ei, mi-e dor de noi două şi de plimbările noastre şi de serile noastre şi de cafenelele alea proaste.

- Te cred, i-am răspuns cu respiraţia tăiată, apoi am golit paharul. Toamna e mereu seacă.

- Vorbiţi în numele vostru, ne-a zis Rin, care nu suporta căldura excesivă a verii.

- Frate, eu funcţionez pe baza razelor solare, i-a zis Petra, stingând ţigara pe jumătate fumată - niciodată nu o fuma complet.

- Da, perfect de acord… Nu mai am niciun pic de energie în mine de cât s-a terminat vara.Şi ca să schimb subiectul le-am întrebat din nou: «Unde mergem în seara asta?»

Toate trei şi-au dat sincron ochii peste cap, cu o expresie care urla exasperată: "Nu iar".

Era octombrie, ploua, iar noi zăceam leneşe pe canapea şi ne lipsea vara. "E toamnă, vara mea, e toamnă[1]..." şi zăceam şi ne lipsea...

[...]

Suntem ultimele persoane nefericite din generaţia noastră. Şi asta pentru că ne distrugem reciproc. Ne deprimăm una pe alta. De ziua lui Rin, de exemplu, ne-am pus una în locul celeilalte şi ne-am criticat trei ore. Am zis cum am proceda noi şi ne-am desfiinţat orice decizie luată până atunci. De ce? Pentru că ne iubim. Pentru că suntem conştiente că suntem mai mature, mai deştepte, mai culte, mai frumoase, mai, mai, mai... Fiecare grup e narcisist în felul lui, iar noi cu siguranţă nu ne-am găsit vreodată vreo limită.

Probabil singurul lucru ce ne distinge de restul oamenilor cu care am intrat până acum în contact este că avem un simţ fin când vine vorba de sentimente. Nu suntem comune. Avem nevoie să ne creăm explozii ca să ne ţinem lumea întreagă. Avem nevoie de cutremure şi nu oricine ştie să le provoace. În plus, suntem din ce în ce mai selective odată ce gustăm dintr-un sentiment mai intens.

Nu căutăm un Johnny Depp sau un Bill Gates, deşi eu una nu l-aş refuza pe Johnny. Nu e vorba de pretenţii materiale sau fizice sau chiar psihice. Fiecare relaţie are chimia ei. Fiecare om interacţionează într-un fel cu un altul. Ne marcăm teritoriile cu feromoni şi căutăm disperaţi un miros care să ne dea frecvenţa peste cap. Acea aromă, acea scânteie, acea privire expresivă care opreşte lumea în loc.

Evident că găsim totuşi cele mai nepotrivite persoane de care să ne îndrăgostim. Şi, când o facem, suntem incontrolabile. Analize, planuri malefice, comploturi şi fel de fel de şiretlicuri. Până la urmă cu ce altceva să ne ocupăm la 19 ani?

Suntem psihologi, suntem detectivi, suntem astrologi, suntem scăpate de la spitalul de nebuni.

Studiem oamenii atent şi ne mulăm după personalităţile lor. În izolatele cazuri în care întoarcem situaţia în favoarea noastră, compensăm calitativ tot ce am ratat cantitativ, până la finalul care ne readuce la starea iniţială şi ne reduce la o tăcere tristă, bolnavă.

Simţim prea mult. Simţim prea intens. Ne implicăm, ne lăsăm iluziile să pună stăpânire pe noi apoi ne trezim cu buza umflată, dezamăgite şi depresive.

Niciodată nu luăm în considerare instabilitatea vârstei. Nici complexitatea minţii umane. Nici faptul cert că în momentul în care arătăm o urmă de ataşare devenim veriga slabă. Sentimentele îi sperie. Şi le dau posibilitatea să ne manipuleze.

Iar noi dramatizăm, pentru că asta ne face mai interesante. Pentru că poveştile noastre sunt unice. Pe dracu' sunt. Nici asta nu e. E doar unul dintre miile de exemple care pot vorbi despre ce înseamnă a simţi clipa, a iubi intens şi a trăi veşnic ca artişti, chiar şi din spatele unui birou, cât timp ştim să fim.

Dar sunt atâţia oameni care trăiesc fericiţi pentru că au descoperit că secretul stă în a te mulţumi cu ce ai, a aprecia lucrurile mărunte şi bune din viaţa ta.

O facultate mişto. Un job care îţi place. Să nu îi urăşti pe ai tăi. O copilărie genială. Adolescenţa ca un vis. O seară cu fetele în pubul tău preferat. O cola rece, o ţigară tare şi o carte bună.

Muse. Coldplay. Placebo. Radiohead. Pink Floyd. Muzică bună, pentru numele lui Dumnezeu! Ce e mai frumos şi mai expresiv pe lumea asta decât muzica, ce este mai divin?

Sex ameţitor. Un joint înainte şi după. Marea. Ah, marea...

Să iubeşti. Să iubeşti atât de mult încât să rişti. Suferinţă şi îmbrăţişarea ta lipsită de frică. Pentru că durerea este amanta dragostei, vin mână în mână şi stârnesc furtuni cărora merită să le supravieţuieşti.

Mulţi sunt fericiţi prin lucrurile simple. Noi însă suntem ipocrite, dar nu pentru că nu am vrea să fim mereu fericite. Suntem încă mici. Încă nu am învăţat să apreciem lucrurile care contează. Încă le lăsăm umbrite de dezamăgirile noastre stupide.

Avem numai 19 ani, dar ne purtăm de parcă am avea 35 şi am fi singure, frustrate, locuind într-o garsonieră de la marginea oraşului şi având o slujbă care ne limitează. Avem o viaţă întreagă de griji înainte şi perioada pe care ar trebui să o trăim se pierde în analize repetate ale motivelor pentru care Noi nu ştim niciodată ce vrem, iar Ei nu ne iubesc.

Din acelaşi motiv pentru care noi nu îi iubim pe alţii. Lipsa scânteii, lipsa sincronizării, lipsa voinţei noastre de a ne lăsa iubite, lipsa curajului, lipsa şi niciodată calităţile. Pentru că accentul nu se pune pe ce avem, ci pe ce nu.

Iar lucrurile chiar nu depind de noi. Greu de digerat.

Mi-am dat seama de ce suntem aşa chiar toamna trecută, chiar după ziua lui Rin. Oricâte bunuri materiale, reuşite, orgasme şi mari iubiri am avea, suntem conştiente că mereu se poate mai bine, mai sus, mai intens, mai frumos, mai... Mult.

Şi nu suntem pregătite să acceptăm că infinitul nu e o noţiune palpabilă.

***

Noi avem o relaţie specială de prietenie. Nu pot neapărat să o definesc, e o atmosferă între noi pe care nu o întâlneşti prin prea multe cercuri. Suntem pretenţioase şi ironice, suntem rele unele cu altele şi răul cel mai mare ni-l facem singure, cu criticile. E atâta sinceritate, încât ai spune că nu e nimic ce nu ştim unele despre altele. Dar suntem şi ipocrite. Parcă am fi o societate snoabă care la prima greşeală te jupoaie de vie.

Nu se poate lucra la asta. Suntem puternice şi înfipte şi împreună am putea conduce o lume întreagă, cât timp nu e a noastră. Nu avem controlul necesar încă.

Dar ne iubim, dincolo de orice. Ne simţim stările de parcă am fi gemene. Fără Thèa, Rin şi Petra ar fi mult mai greu. Şi în acelaşi timp mult mai superficial. Împreună construim un pătrat magic, cu tot ce e răvăşitor, intens şi profund.

Adevărul este că nu cred că există un suflet-pereche, ci mai multe mici fragmente care îl formează. Iar despre Ele trei pot spune doar că sunt singurele fragmente întregi şi permanente din jumătatea care mi-a fost predestinată şi este suficient ca să le explic importanţa.

Prietenia lor este singurul lucru care m-ar putea scoate din orice şi singurul lucru pentru care aş face orice. Le-aş ascunde dacă ar comite cea mai gravă crimă. Pe cine păcălesc? Probabil că, dacă ar face-o, aş fi chiar lângă ele, de la început.

Pentru că noi vom fi mereu Noi, cu majusculă, indiferent de locul în propoziţie şi indiferent de locul nostru în lume.

[1] Emeric Imre - Condamnare la toamnă