Episodul 2. Amintirea
Raul Holbanu se ridica la fel de brusc cum se trantise pe canapea si isi continua haladuirea printre invitati fara sa se opreasca nicaieri. Lua un pahar la nimereala, de pe o tava plimbata pe langa el, si-l goli dintr-o inghititura. Era vermut.
- Ce mai ai pe-acolo? il intreba pe chelner.
- Bloody Mary, raspunse acesta plictisit si pe un ton atat de neaos, incat Raul nici nu pricepu la inceput ce rostise.
Apoi, rostirea neinteleasa se desfacu in sunete distincte in mintea sa si Raul Holbanu tresari, incercand sa-si adune gandurile, care o luasera razna.
Descoperise impreuna cu Marga gustul de Bloody Mary la barul de langa facultate. Pe atunci, Marga Ordeanu nu era faimoasa actrita maritata cu un faimos dramaturg. Era Marga Manaila, singura fiica a colonelului Manaila dintr-un oarecare oras de provincie, si era prietena lui. Nici el nu ajunsese celebrul actor Raul Holbanu. Erau doi studenti anonimi la institutul de teatru din oras. Iubeau teatrul si se iubeau.
Descosandu-l pe barman, aflasera secretul. Si de cate ori se intalneau in casa bunicilor lui din strada Salcamilor, Marga aducea o cutie de suc de rosii pe care o amestecau cu vodca, sare si piper. Era deliciul lor secret. Uneori il mai invitau la un Bloody Mary si pe prietenul si colegul lor de facultate, Andu, a carui prezenta rotofeie ii binedispunea de fiecare data.
Raul Holbanu isi aminti de vizita pe care i-o facuse Andu in urma cu cateva zile. Andu locuia in Bucuresti dar mergea regulat in orasul lor natal, unde parea sa aiba mereu treburi de rezolvat, desi nu avea familie. Aproape de fiecare data se intalnea cu Marga Ordeanu si cand revenea in Bucuresti trecea pe la Raul sa ii dea raportul. Raul se prefacea intotdeauna nepasator, insa astepta cu sufletul la gura vestile lui Andu.
La ultima sa vizita, Andu ii vorbise chiar numai de Marga Ordeanu.
- E mai palida, are cearcane mari in jurul ochilor... Dar, desi e insarcinata, nu s-a ingrasat, as spune chiar ca dimpotriva, parca-i stravezie, declarase el cu mirare. Are o stare melancolica surprinzatoare pentru cine o cunoaste.
Raul preferase sa taca, zagazuindu-si gandurile care tasnisera inspre inapoi. Isi plimbase privirile pe peretii intesati de oglinzi, pe vitrinele incarcate cu bibelouri chinezesti, pe masa unde se odihneau, cu firescul unor obisnuiti ai casei, sticlele de vodca, paharele si scrumierele.
- Nu credeam s-o schimbe intr-atata sarcina, continuase Andu, rupand tacerea.
Se foise pe scaun, simtind nevoia sa se miste. Scaunul scartaise sub masivitatea cu ochi de copil viclean care-l apasa. Exact atunci mieunase si motanul alb care intrase in sufragerie, prelungind parca scartaitul scaunului.
Raul il mangaiase absent si continuase sa taca, innegurat.
Iar acum, de cand il zarise pe George Ordeanu, desi se prefacuse ca nu-l vede, pe Raul Holbanu il cuprinsese o stare de agitatie incontrolabila. I se facuse un dor nebun de Marga.
Isi opri pasii brusc, in fata unei oglinzi mari de pe perete. Isi studie critic pungile de sub ochii lui adanci si mereu plini de o ironie melancolica, obrajii obositi, pe care numai Marga stia sa-i aline... Si Marga ii rasari in oglinda, surazatoare.
De-abia asteptai, hotomanca mica, sa te chem, o dojeni cu degetul. Si, in timp ce Marga ii suradea din oglinda cu zambetul ei cuceritor de sincer si de deschis, Raul isi aminti iar, ca de atatea alte dati in ultima vreme, cum il uimise de la bun inceput fragilitatea ei fizica, dublata de o neasteptata vitalitate. Raspandea o voie buna molipsitoare in jur. Pentru ea, totul parea simplu: alb sau negru, bun sau rau.
Era in 1970. Marga era vecina de bloc cu Ioana Stere, prietena lui de atunci, si fusese o invitata de ultima clipa la aniversarea acesteia, in disperare de cauza ca nu iesea la socoteala numarul perechilor. Era singura liceana dintre ei.
Venise in jeans si tricou negru, cu parul castaniu, lung si ondulat, lasat in voie pe umeri, vorbea intruna, zambea si fredona melodiile auzite usor fals, dar fara sfiala, din pura placere.
Intamplator, in seara aceea Raul se simtise agasat de compania Ioanei Stere si se intrebase chiar cum de putuse suporta atata vreme pana atunci firea ei egoista si trufasa, saraca in vorbe si sentimente. Apoi tot el incercase sa-si explice singur: avusese nevoie de o persoana autoritara si sigura pe sine, care ii lipsise din copilarie, de la moartea neasteptata a parintilor sai intr-un accident stupid de masina.
Crescut de bunicii din partea mamei, profesori amandoi, fusese in permanenta rasfatat si adulat de ei. Il copleseau cu cadouri, ii exagerau meritele si talentele, ii netezisera fatis drumul prin scoala generala si liceu, il impinsesera pur si simplu sa dea la Teatru, spunandu-i ca el nu e facut pentru o munca la birou, de opt ore...
Dar, dupa cateva esecuri repetate la facultate, pe Raul il cuprinsese disperarea. Ce avea sa urmeze? De armata il facuse scapat tatal Ioanei, procurorul Stere. Se alesese cu un certificat medical care ii dadea in acelasi timp si marea libertate de a nu fi nevoit sa se angajeze undeva. Bunicii ii plateau fara sa cracneasca drumurile la Bucuresti, pentru meditatii. Dar cat mai putea sta pe banii lor? Colegii lui mai apropiati de la liceu intrasera cu mult timp in urma la facultati tehnice. Cativa dadusera chiar examen la Bucuresti si reusisera. Ioana Stere era studenta la Drept, urmand cu succes traditia familiei.
Raul se simtea lasat pe dinafara. Un ratat. In cele din urma, insa, Ioana il convinsese pe tatal ei procuror sa puna o pila pentru angajarea lui Raul ca figurant la teatrul din oras. Obtinuse astfel doua lucruri pe care si le dorise de mult: recunostinta lui Raul si, in acelasi timp, siguranta devotamentului lui.
Si asa, incetul cu incetul, Ioana se insinuase in viata lui, acaparandu-l intr-un mod cam suparator pe rebelul cel mai atragator din oras.
Tocmai de aceea, la petrecere, Raul lasase cu placere la o parte prezenta agasanta a gazdei si se agatase de pustoaica pe al carei tricou negru scria mare: APPLE.
- Cum de-ai ramas singur? il intrebase Marga sugubat, facandu-i cu ochiul baieteste.
- Mai rasuflu si eu, pana una-alta! A luat-o la dans colegul meu de la Teatru, Alexandru, si i-am soptit sa n-o scape din maini cel putin jumatate de ora.
Alexandru avea sa devina mai tarziu, pentru toata lumea, Andu. Marga il alintase asa, pentru ca era scund si avea o figura rotunda, de copil bosumflat. Pe vremea aceea era inca slabut si parul nu incepuse sa i se rareasca. Raul il cara cu el pe Andu peste tot, pentru ca era, ca si el, un figurant si vesnic aspirant la Institutul de Teatru.
- A, esti la Teatru? intrebase Marga cu interes. Ce mult mi-ar placea si mie sa dau la Teatru! E visul meu dintotdeauna! Dar inca nu i-am convins si pe ai mei sa ma lase. Ei ar vrea cu tot dinadinsul sa ma vada studenta la Drept, cum e Ioana, si eu nu pot sa sufar Dreptul!
Raul ii explicase amuzat ca el doar lucreaza la teatru, ca figurant, dar asta nu scazuse deloc interesul Margai pentru el, dimpotriva, il iscodea intruna, dornica sa afle cat mai multe lucruri din culise.
In seara aceea, discutasera amandoi vrute si nevrute, pe un ton amical si usor detasat, si isi luasera ramas bun ca doi buni prieteni si nimic mai mult, dar a doua zi Raul se trezise cu o dorinta puternica si irezistibila de a o revedea, de a se regasi in ochii ei caprui, mari si plini de caldura, de a o tine de mana ca un scolar emotionat.
O cautase la telefon, o invitase la teatru, discutasera iar, o seara intreaga, cutreierand strazile la intamplare, isi descoperisera cu surprindere si incantare multe afinitati, iar in scurt timp isi devenisera indispensabili unul altuia si inseparabili. Personalitatea Margai parea sa se fi mulat perfect dupa personalitatea lui Raul, pe care il adora. Iar el se simtea cuprins de o euforie continua in preajma ei.
Lucrul cel mai greu se dovedise insa a fi despartirea de Ioana Stere, care era o fiinta dificila si posesiva si nu obisnuia sa lase din mana nimic din ceea ce-i apartinea, cu atat mai mult daca luptase din greu pentru a obtine acel ceva. In plus, stia prea bine sa arunce cuvinte aspre si grele si sa pastreze o ranchiuna vreme indelungata.
Raul fusese in acelasi timp scanteia care o convinsese pana la urma pe Marga sa-si incerce norocul si sa dea examen la Teatru impreuna cu el si cu Andu.
Mai greu fusese cu parintii Margai, insa colonelul Manaila, care nu-i putea rezista fetei sale niciodata, se lasase si el induplecat intr-un tarziu. Si norocul fusese de partea lor: intrasera amandoi cu aceeasi medie, de parca se sparsese dintr-o data ghinionul pentru Raul de cand o cunoscuse pe Marga, iar odata cu ei intrase si Andu, ultimul pe lista.
Relatia lor fusese fireasca si totala, in primii doi ani de facultate erau perechea-etalon...
Raul Holbanu se intoarse, auzind pasii unui chelner care trecea pe langa el cu o tava in maini. Lua un pahar cu Bloody Mary si reveni cu fata spre oglinda, cautand in ea cu disperare imaginea Margai, care insa disparuse.
Misu Papadimu il contempla din celalalt colt al salonului, studiindu-l cu o atentie detasata.
E crita, sarmanul, isi spuse, tusind usor, si isi muta privirea in alta parte.
*
George Ordeanu statea intins pe spate, cu ochii in tavan. Nu reusea sa adoarma. Dupa o ora de desfatari, Lena atipise dintr-o data, cu capul pe pieptul lui, si sforaia usor. Asa, dezvelita, cu parul ravasit si fardul dus de pe fata, nu mai avea nici un farmec. I se vedeau cutele de grasime de pe burta.
O impinse pe perna ei si o inveli cu patura pana la gat. Se ridica agasat si isi aprinse nervos pipa, cu degete tremurande, incercand sa faca abstractie de prezenta Lenei. Taraitul brusc al telefonului il trezi insa din ganduri, chemandu-l insistent langa noptiera.
Lena se rasuci somnoroasa in pat, frecandu-se la ochi, si cautandu-l apoi din priviri. Il vazu ramas cu receptorul in mana, nauc, si ii zambi sagalnic, sa-l binedispuna:
- Hai, puiule, lasa telefonul si vino inapoi in pat!
Insa Ordeanu ii vorbi incruntat si rece, ca si cum n-ar fi auzit-o:
- Bine ca te-ai trezit! Scoala-te! Trebuie sa plec chiar acum, tocmai a nascut nevasta-mea!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
