La fel de intunecat precum Road to Perdition, la fel de elaborat precum Heat, la fel de spectaculos (cel putin teoretic) precum Bonnie si Clyde si aproape la fel de realist precum L.A. Confidential, Inamicii publici/ Public Enemies nu are deloc, din pacate, calitatile filmelor mai sus pomenite. Dincolo de documentarea vizibil minutioasa a lui Michael Mann, de coloana sonora excelenta si de actorii principali foarte bine distribuiti, filmul reprezinta mult mai putin decât s-a asteptat toata lumea de la el. Culmea ironiei, probabil ca tocmai constiinciozitatea lui Mann si devotamentul sau pentru amanunt au dus la aglomerarea filmului cu atâtea evenimente, detalii si personaje, incât rezultatul pare schita nefinisata a unei cronici de epoca. Fastidios din cauza urmaririlor nesfârsite si prost conduse, confuz din cauza excesului de detalii biografice bifate, filmul rateaza tocmai trasaturile menite sa-i dea relief personajului principal. Sigur ca, pe de alta parte, nu exista actor mai potrivit decât Johnny Depp pentru a-i conferi lui John Dillinger exact doza de spirit ludic si sarcasm care-l scoteau din rândul gangsterilor scelerati care ucideau din sadism si bravau din grobianism. Cu un perfect simt al rolului, Depp foloseste cu eleganta toata gama de expresii de la zâmbet la rânjet si de la tandrete la nebunie, nedepasind niciodata granita bunului gust. Iar cei surprinsi de subtilitatea si resursele lui nu l-au vazut probabil in toate rolurile pe care le-a jucat (care demonstreaza o flexibilitate iesita din comun) si nu i-au citit biografia si declaratiile (care denota si ele o personalitate complexa si absolut cuceritoare). Tot efortul lui Depp nu reuseste insa o concentrare asupra unei linii biografice limpezi, pentru ca toate miscarile si actiunile lui Dillinger sunt invelite in nenumarate preambuluri si concluzii la actiunile sale, care aplatizeaza orice ritm al actiunii. Daca ar fi avut inspiratia de-a elimina la timp prea multele scene secundare ca importanta si ca expresivitate, Michael Mann ne-ar fi livrat, probabil, o cursa epocala intre un politist si un infractor, asa cum a facut-o (fara sa dea senzatia de lungime) in Heat. Insa, lasat sa curga in voie, acest film menit sa dezvaluie publicului figura aureolata de extravaganta si gesturi cavaleresti a lui Dillinger nu face decât sa o invaluie si mai mult in mister. Iar emotia povestii lui incepe abia din momentul in care, lungit pe caldarâm, agonizând, ii sopteste ceva unui politist destul de uman si inteligent incât sa fie interesat de ultimele sale vorbe… Intreaga scena e frisonanta, iar Depp stie sa-i confere o gratie care o suspenda la un nivel diferit de intreg filmul. Dupa doua ore si douazeci de minute destul de obositoare, in care pâna si macelurile seamana intre ele, iar protagonistii si figurantii se pierd printre asurzitoare si redundante focuri de arma, finalul reuseste sa imbogateasca neasteptat de mult personajul, cu o demnitate fara cusur in ciuda exceselor sale. Ar mai fi de apreciat si comunicarea extraordinara dintre Johnny Depp si Marion Cotillard si frumusetea sofisticata a acestei minunate actrite pe care Hollywood-ul a descoperit-o dupa uluitoarea interpretare a lui Piaf din La vie en rose (probabil ca ea ar fi fost capabila sa joace formidabil si rolul lui Coco Chanel, atât de scolareste si neinspirat abordat de Audrey Tautou). Sarmul ei, lejeritatea miscarilor, starile diverse pe care le abordeaza cu intensitate, dar si cu discretie, confera luminozitate filmului in relativ rarele momente in care apare Billie Frechette, iubita lui Dillinger. In rest, incrâncenarea devenita cam manierista a lui Christian Bale nu reuseste sa sustina convingator rivalitatea dintre Dillinger si Purvis, cu exceptia, poate, a confruntarii de la inchisoare, iar relatia lui Dillinger cu toti prietenii, complicii sau chiar dusmanii lui este palida si neconvingatoare. Cu exceptia câtorva momente mai dinamice (precum interventia Anei Sage – Branka Katic, pe care ne-o amintim atât de agreabil din Pisica alba, pisica neagra – si târgul incheiat de ea cu Purvis ori vizita lui Dillinger in sectia de politie chiar in perioada in care J. Edgar Hoover si echipa lui il vânau mai abitir ca oricând), filmul treneaza regretabil, fortându-i sa ghiceasca ce ar fi putut spune regizorul intr-un mod mult mai sugestiv si mai putin complicat pe foarte putinii spectatori dispusi sa (mai) faca asemenea lucru dupa vizionare.
Inamicii publici/ Public Enemies. Productie SUA, 2009. Regia: Michael Mann. Cu: Johnny Depp, Christian Bale, Marion Cotillard, Billy Crudup, Stephen Graham, Branka Katic, Lili Taylor, Leelee Sobieski. Premiera: 17 iulie. Distribuit de: Ro Image 2000
ANDREEA-LAURA CHIRIAC (n. 21 ianuarie 1970, Bucuresti), absolventa (1994) a Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Universitatea Bucuresti. A fost redactor cultural la "Tineretul Liber", "Cotidianul" si "Ziarul de Duminica", specializându-se in critica de film, semnând si in publicatii de specialitate precum "Pro Cinema", "Re:publik", "Apropo", "ProTV Magazin", "The One", "Playboy". A facut parte din staff-ul TIFF – editiile din 2007 si 2008 – ca redactor principal al caietului festivalului. Din 2009 colaboreaza tot la o rubrica de film la Radio România Cultural.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
