In lumea antichitatilor trebuie sa baletezi cu atentie. Sa nu atingi, sa nu misti ceva, sa nu trezesti la viata povestile inlemnite cu secole in urma in corpul obiectelor expuse. Micile incaperi semiluminate, ticsite pana la suprapunere cu lucruri care au avut candva viata, nu asteapta nici o Estella moderna care sa dea perdeaua la o parte. La o simpla atingere, totul s-ar narui. Aici intra doar cunoscatori. Cu totul altfel stau lucrurile la targurile anticarilor, unde o forfota de piata, amestec de curiozitate si placere, te face sa stai, sa mai stai, sa atingi, sa intrebi, sa te tocmesti si chiar sa ridici tonul. Cunoscatorii insa dispar incet, incet, ca si povestile obiectelor pe care le vand.
Chiar in gura Oborului, pe locul unde in vremuri apuse precupetii cu cobilita si papornitele intrau in mahalaua negustoreasca, pe terenul unde pana nu demult se intindea un parc insalubru, pus jos de primarul Ontanu pentru a construi sediul celei mai elegante primarii din Bucuresti, zeci de tarabe cu obiecte vechi au strans bucurestenii la ceea ce s-a numit Targul Anticarilor. Organizat de doua ori pe an, toamna si primavara, acest targ si-a epuizat cea de a III-a editie fara sa mai beneficieze de mica punere in scena a celorlalte doua: plimbari cu trasuri si automobile interbelice, bataie cu flori, costume de epoca. Doar acrobatii Circului Globus stateau zgribuliti langa microbuzul propriu si infruntau frigul tomnatic de octombrie imbracati sumar ca niste acrobati ce se afla, asteptand sa le vina randul pe scena amenajata in fata primariei. Gura-cascaaaa, oho, cu duiumul: tineri cu mainile in buzunare, mergand cu vreo doi metri inaintea iubitelor care se apropiau de scena mai greu, cocotate pe tocurile cizmulitelor trendy, batrani picati din intamplare pe acolo in timp ce-si scosesera nepoteii la plimbare in parc, gospodine cu sacose in maini, contrariate de multimea pe care au gasit-o la plecarea spre casa dupa terminarea pietei. Dincolo, peste fantana arteziana cu taietura dreapta, moderna, o puzderie de tarabe cu copertine albastre si alt puhoi de lume: colectionarii de arta si eventualii cumparatori se apleaca peste micile obiecte stranse buluc - soldatei de plumb cu carti, ilustrate cu botine, cristale cu monede, cufere cu licori caramelizate, bijuterii cu vaze pictate - si palavragesc despre obiectele de interes si despre pret.
Vreo douazeci de comercianti de arta isi expun colectiile eterogene si incearca sa te convinga de vechimea si autenticitatea lor. Preturile nu sunt mari, dar sunt putini cei care se pricep la ce vand, ca sa nu mai vorbim de povestea vreunui obiect. Asta in cazul fericit in care ceea ce vand chiar are valoare sau este un autentic obiect de arta. In cele mai multe cazuri, colectionarii au adus obiecte de acum 70-80 de ani - pahare de cristal, pocale de argint, fotografii si ilustrate cu Bucurestiul interbelic, dar si obiecte mai putin vechi si mai putin valoroase: carti din colectia BPT sau, mai rau, papusi dezbracate de la Aradeanca, nu mai vechi de 30 de ani. Un colectionar incerca sa vanda doua papusi cu cap de portelan la un milion de lei vechi bucata. Problema: papusile nu erau originale; imbracate in atlas in loc de matase, aratau aidoma celor pe care le puneau bunicii nostri in spatele Volvo-ului sa se vada frumos din masina, iar portelanul era ceramica vopsita in alb. Un altul, doar o taraba mai incolo, avea brose si bijuterii, chipurile, din cristal, dar erau pur si simplu niste tinichele din sticla vopsita in culori imposibile - mov strident si rosu indecis. Altii, mai onesti, expun obictele la care se pricep - monede de exemplu. Colectionarul iti ofera toate amanuntele, iti arata "piesa de rezistenta", o moneda de la 1800 pe care vrea doar 200 de mii de lei vechi, iti spune ca pe restul monedelor, pe oricare, vrea cate 100 de mii, iar jos, pe langa masa, stau insirate obiecte exotice, dar fara o alta valoare decat cea sentimentala: saboti olandezi din lemn la 350 de mii, o pictura de duzina, un pocal, o incuietoare de usa, un autobuz de jucarie bulgaresc sau chinezesc. Iti ofera ca amintire o moneda de 100 de lei cu regele Mihai, batuta la 1943.
Am vazut si multe lucruri autentice: sigilii, trese, insemne de tot felul, ii transilvanene de acum doua sute de ani, cufere mancate de carii, lazi de zestre, carti rare. Un palton albastru ros de vreme, cu catifea rosie la mansete si fireturi galbene la guler, incheiat cu niste cleme metalice orizontale, care pare la prima vedere o uniforma militara, se dovedeste a fi de fapt un costum de vizitiu din Transilvania austro-ungara, de pe la 1800. Laurentiu Paslaru, anticarul care il detine, vrea pe el 150 de euro. L-a cumparat cu 100. "Pret de Timisoara", spune el. Nu stie de unde provine, nu-i stie istoria, l-a achizitionat pur si simplu. Dar nu aceasta este piesa lui de rezistenta, ci o oglinda venetiana enorma, pe care nici nu a scos-o din camion. O arata totusi oricui este interesat. Descuie lacatele de siguranta ale masinii cu trapa, dezveleste oglinda dintre cartoane si isi lauda obiectul de arta, care este intr-o stare impecabila, cu tot cu patina timpului. Spera sa-l vanda cu 12.800 de euro. Exact atat. Si daca nu se vinde? "Ah, atunci il luam inapoi la Timisoara".
Cineva cu o voce pe care o recunosti de la televizor intreaba un colectionar despre doua-trei obiecte, acesta habar nu are, asa ca vocea se apuca sa-i spuna ea istoria asa cum o cunoaste. E Stelian Tanase, prieten vechi al anticarilor, care ii marturiseste unei doamne: "Aici trebuie sa stai pe indelete, sa ai rabdare cu fiecare obiect in parte". Mai incolo, cunoscut ca un cal breaz de vreme ce da mana cu toata lumea din trei in trei minute, un domn tine in brate vreo patru volume vechi, bibliofile. Ii marturiseste anticarului: "Astea se vor intoarce mai devreme sau mai tarziu in Franta, acolo unde le e locul". Imi arunc ochii piezis, e o editie completa a operelor lui Maupassant, iar cumparatorul este editorul revistei AnticArt, Dorin Mihalache. Spune ca e chiar editia a saptea a operelor si ca a dat pe ea sase milioane. Discret si plimband in mana un sul rosu infasurat cu elastic, primarul Ontanu si organizatorii acestui eveniment stau de vorba in fata primariei acompaniati de muzica de patefon. Din cand in cand, oamenii se urca pe scari ca sa-i stranga mana si sa-l felicite pentru "ce lucruri minunate face" prilejuind intalniri cu arta. Si pentru altele: pentru ca nu mai sunt caini, pentru ca se pot deplasa la magazine cu caruciorul cu role, fiindca dansul, ca un edil mai altfel decat altii, "s-a gandit si la asta" si "numai in sectorul doi pot intra in orice magazine vreau cu caruciorul", pentru ca piata e foarte frumoasa si pentru ca exista. Raspunde fiecaruia cu doua vorbe. Il rog sa-mi arate ce are pliat in cilindrul de la subrat. Da, si el a cumparat de la anticari: e o harta urbanistica veche, printre primele pentru Bucuresti, de pe vremea primarului Dem I. Dobrescu, de prin 1934. "Unele artere rezista si astazi asa cum au fost gandite, astept s-o studiez", spune desfasurand harta in toata splendoarea ei. O doamna din apropiere il corecteaza: "Cred ca era pe la 1935", de atunci dateaza primul plan urbanistic al Bucurestiului. Probabil ca e o fosta arhitecta, Ontanu se arata interesat sa continue discutia cu dumneaei.
Interiorul Primariei sectorului 2 seamana cu Aeroportul din Frankfurt: e modern, cochet, curat - scari cu balustrada metalica, lifturi interioare transparente, revarsare de lumini de la spoturi. Spatiul modernist gazduieste anticarii de la marile case de arta din Bucuresti si din tara. Aici gasesti cu adevarat lucrurile de arta care n-au suportat lumina Soarelui, imbulzeala de afara, neavizatii, pipaitul la nesfarsit si fara rost. Te intampina chiar de la intrare o "Doamna T" sofisticata, care iti ia ochii. E atat de frumoasa, ca aproape nu-ti mai vine sa privesti tapiteria galbena a mobilei expuse. Orologii, oglinzi frantuzesti, tablouri, goblenuri, tapiserii, statuete, scrinuri, comode, servicii de ceai englezesti, o Biblie ilustrata - editie daneza - la 1.500 de euro. Preturi de toate felurile, de la sase milioane un ametist montat in aur pana la cateva zeci de mii de euro un set de mobila din secolul trecut. O tapiserie frantuzeasca diafana lucrata manual costa 2.000 de euro. Un Oscar Han - 9.000 de lei noi. Si aici, istoria obiectelor se pierde in urma pe la al doilea sau al treilea proprietar. Negustorii de arta nu se tin de asa ceva. "Astea sunt pentru literati", incearca sa ironizeze o doamna de la standul unei galerii din Bucuresti, care, la intrebarea unui client: "Ce puteti sa-mi spuneti despre tabloul acesta", raspunde cu cel mai gratios zambet: "E un Cheler". Si atat. E evident ca, daca nu esti cunoscator, nici nu vei sti ce inseamna acest lucru, deci nici nu vei cumpara.
Obiectele nu se vand intr-un ritm ametitor, dar se vand. Poposesc pentru putina vreme in magazinul de arta al unui anticar, dupa care reiau drumul noilor si mereu noilor proprietari in tara sau in strainatate, in colectiile particulare, in casele cunoscatorilor si impatimitilor de arta, pentru a aparea tarziu peste ani, lipsite de viata si mai ales de povestea vietii lor.
De ce se intampla toate acestea? Un posibil raspuns se afla tot la cunoscatori. Domnul Eduard Tanase, detinatorul celui mai mare magazin de obiecte de arta de pe Covaci, explica: "Povestea obiectelor a disparut o data cu explozia de valuta de pe piata artei. 'Cumpar obiecte de arta si ofer valuta' era un anunt care, dupa '90, intr-o tara privata multa vreme de aceasta moneda, suna foarte tentant. Multi colectionari de arta au dat curs anunturilor, au intrat in acest comert neorganizat, cu vizite la domiciliu, cumparare rapida de piese de arta pe nimica toata si revindere la fel de rapida. Noi, cei care am lucrat in comertul socialist - eu si Marcel Zambaccian, de exemplu -, aveam mai multa rabdare; cu ocazia vizitelor la domiciliu, aflai de un scrin sau de o garnitura de sufragerie, salon sau dormitor, aflai cine s-a odihnit pe ele, prin mana cui au trecut. Plus ca inainte autentificarile se faceau de catre o comisie, nu numai de un singur om, este anormal sa crezi ca esti specialist in Grigorescu si il mai cunosti si pe Bancila. Autentificatorii sunt scolarizati pe anumite teme, motiv pentru care consider ca ei ar trebui sa aiba foarte multe studii.
Al doilea motiv pentru care povestile obiectelor dispar este acela ca persoanele care au bani nu au neaparat si gusturi. Din punctul acesta de vedere, obiectele de mare valoare nu stagneaza la colectionari. Un colectionar nu poate atinge astfel de preturi, el este doar un om pasionat, care cauta peste tot, ca sa-si imbunatateasca propria colectie. Desigur si aici este un talcioc, pot ajunge la ei si obiecte lipsite de valoare. Iar cei care isi permit financiar piese foarte scumpe este posibil sa nu se priceapa la ele.
Fiecare obiect are o istorie sau ar trebui sa aiba, ar trebui sa se stie despre el. Eu am un dormitor aici in magazin care a apartinut profesorului Gheorghe Marinescu, piesa este una de istorie, datata 1870".
Povestea obiectelor de arta a recompus sau a adus la lumina fragmente din viata celor carora le-au apartinut, a ajutat istoria sa lumineze pasaje din destinele oamenilor celebri, a rasturnat teorii care stateau in picioare in legatura cu o biografie sau alta. Goana dupa inavutirea rapida, valabila si in arta, ne poate face sa trecem nepasatori pe langa existente ce asteapta poate sa fie luminate prin obiectele de arta care le-au apartinut. Numai ca ele nu pot vorbi. Nu pe orice limba.
Text si fotografii de Sonia Cristina Stan
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
