Secole de-a randul, apartenenta la un curent artistic a fost un titlu de onoare. Lumea era conceputa ca un intreg, in care nici o parte nu putea fi analizata independent de celelalte. Am incremenit in postmodernism, parca de frica sa nu fim obligati sa vorbim intr-o zi despre post-postmodernism.
Secole de-a randul, apartenenta la un curent artistic a fost un titlu de onoare. Lansate sau nu prin manifeste, curentele erau clar definite, ca si gruparile care le emanau ori se refugiau ulterior sub umbrela lor. Nu de putine ori se inregistrau reactii la reactii: simbolismul a aparut ca replica la parnasianism, care la randul sau era o delimitare de romantism - ceea ce e departe de a insemna ca, printr-o negare a negatiei, simbolismul ar insemna o intoarcere la romantism.
In acelasi timp, insa redescoperirea trecutului era o obsesie ciclica, prin curente reluand - in forma si/sau continut - idealuri trecute, cu sau fara "neo" in titlu.
A fi sau nu platonicist, a sustine sau nu ideile lui Aristotel erau criterii extrem de importante si fiecare artist voia sa se stie in slujba carei filosofii se pune, mesajul artei sale fiind strict legat de aceasta. Dar, ma rog, vorbim despre epoci in care arta avea un mesaj...
Creatia isi cauta, fundamenta si analiza nu doar legaturile cu filosofia, ci si pe acelea cu stiinta. Darwin sau Newton isi puneau amprenta asupra curentelor si tendintelor artistice. Si asta pentru ca - intr-o vreme in care termenul de multidisciplinaritate mai avea de asteptat secole ca sa fie inventat - lumea era conceputa ca un intreg, in care nici o parte nu putea fi analizata independent de celelalte: nici religia - care si-a amestecat serios destinul cu cel al artelor si acela al filosofiei; nici socialul - care juca un rol-cheie in abordarile culturale, fie prin asumare ("arta pentru toti"), fie prin delimitare ("arta pentru arta").
Astfel, nu e de mirare ca toata lumea se implica in arta nu doar indirect (mecenat, protectie), ci si direct: Biserica (barocul), societatea civila, oamenii politici de toate rangurile, inclusiv regi (ebenistul Louis XIV) sau domnitori (scriitorul Dimitrie Cantemir).
Vorbind despre domnitorul moldovean, nu putem sa nu privim cu melancolie la trecutele tendinte spre enciclopedism. Un acelasi om stapanea cu siguranta domenii diferite, fie ele exclusiv artistice (parintele fantanilor urbane, Bernini, era arhitect, pictor, sculptor, dramaturg si regizor!), fie - mai spectaculos - acoperind deopotriva arta si stiinta (Leonardo da Vinci). In fine, nu trebuie uitate cazurile oamenilor de stiinta care, in urma unei revelatii, s-au pus in slujba teologiei, fara a abandona neaparat stiinta: Blaise Pascal a incercat sa demonstreze ca Dumnezeu exista, folosindu-se de teoria probabilitatilor... Ultimul mare enciclopedist pare sa fi fost Charles S. Peirce: matematician, astronom, geodez, topograf, cartograf, metrolog, spectroscopist, inginer, inventator, psiholog, filolog, lexicograf, istoric al stiintei, matematician-economist, student pe viata al medicinei, redactor de carte, dramaturg, actor, prozator, fenomenolog, semiotician, logician, retorician si metafizician...
Inovatia, schimbarea de perspectiva, teoria artistica dublau, pana nu de mult, orice creatie. Meritul nu apartinea nici celor care faceau ceva, cumva, pentru ca "asa se face", dar nici celor care se straduiau sa faca "altfel de cum se face", ridicand originalitatea la rangul de scop in sine. Trebuia sa crezi in altceva si sa explici acel altceva. Implicarea in creatie si in descoperirea de noi cai ale acesteia aveau o puternica dimensiune afectiva, ducand nu rareori la drame. Eminescianul "Unde vei gasi cuvantul ce exprima adevarul?" nu este o intrebare retorica, ci un strigat de durere.
Toate acestea nu puteau exista si nu se puteau manifesta doar punctual, in iteratii individuale. Paradoxal, in vremurile in care comunicarea si transporturile nu asigurau nici a miliarda parte din performantele actuale, artistii se gaseau unii pe altii mult mai usor - nu rareori transfrontalier -, fondand grupuri, grupari, scoli, tendinte, teorii. In jurul cate unei reviste sau universitati se putea naste un fenomen care ramanea in istorie. Cativa artisti sub 21 de ani au creat un curent (prerafaelitii) care constituie si azi punct de reper.
Nu in ultimul rand trebuie mentionate raportarea la contemporaneitate si dimensiunile pragmatice ale creatiei artistice. Acum o suta sau chiar o mie de ani, artistii lucrau in mijlocul Cetatii, la propriu si la figurat, creau cu fata la realitate si rareori neglijau caracterul concret al artei, in special latura decorativa, in particular cea edilitara. Arhitecti, sculptori si pictori conlucrau pentru ca orasul lor sa arate intr-un anume fel.
Azi, curentele artistice au disparut. Am incremenit in postmodernism, parca de frica sa nu fim obligati sa vorbim intr-o zi despre postpostmodernism.
Fundamentarea filosofica a creatiei nu mai preocupa artistii. Cat despre mesaj, a devenit de mult nomina odiosa.
E drept, postmodernismul teoretizeaza multidisciplinaritatea, incercand sa identifice punti intre arta, stiinta si religie. Dar cine se mai recunoaste drept postmodernist!? Majoritatea artistilor, din toate domeniile, tin sa demonstreze ca nu apartin de nimic, nu slujesc vreo teorie si, mai ales, nu pot fi asemanati sau imperecheati cu nimeni (ceea ce nu-i impiedica pe critici sa jubileze de fiecare data cand descopera ca a mai existat cel putin un scriitor care a folosit expresia "Buna ziua!"...)
Biserica s-a rupt de arta pana intr-acolo incat inchide ochii cand un pictor venetic tranteste pe peretele unui lacas de cult mutra unui politician de doi lei. Activistii sociali, ba chiar si slujitorii filosofiei, sociologiei, psihologiei au alte treburi decat sa analizeze (necum sa practice) arta. Cat despre un lider politic care sa creeze un stil de mobilier, mai avem de asteptat.
Enciclopedismul a murit. Azi, e mare lucru daca un om se pricepe la macar un domeniu.
Inovatii, da, exista destule, dar fara intentia de a fi fundamentate teoretic. E misto daca pictezi pe spatele panzei, in loc de fata - de ce ar fi nevoie sa si explici asta?
Scoli, sefi de scoli, grupari, emulatie, manifeste - istorie. Ultimele miscari cat de cat identificabile prin ceva, in Romania, dateaza din anii '70-'80 ai secolului trecut: Cenaclul de luni - Desant, respectiv Echinox - Ars Amatoria.
In fine, raportarea la contemporaneitate si la Cetate este relativ prezenta, dar neaparat cu intentia de a reflecta "jegul acestei lumi jegoase", cum bine spunea cineva.
Pe scurt, e un haos. Suportabila in literatura sau muzica (in definitiv, daca nu-ti place ceva, nu citesti/asculti), absenta curentelor a devenit suparatoare in spatiul public: o suta de cladiri sunt ridicate in o suta de stiluri diferite.
FAPTELE VORBESC
Curentele, stilurile, perioadele si scolile consacrate de-a lungul timpului: arta paleolitica, mezolitica, neolitica, rupestra, antica, arta romanica (secolul XI), goticul (XII-XV), umanismul (XIV), renasterea (XV-XVI), manierismul (XVI-XVII), barocul (XVII-XVIII), rococoul (XVIII), clasicismul (XVII-XVIII), iluminismul (XVIII), romantismul (XVIII), neoclasicismul (XVIII-XIX), academismul (XIX), prerafaelitii (1848-1854), impresionismul (1867-1886), realismul, naturalismul, pointilismul, parnasianismul, simbolismul si arta naiva (XIX), neobarocul si neogoticul (XIX-XX), samanatorismul, modernismul, gandirismul, expresionismul, avangardismul (care include suprarealismul, integralismul, constructivismul si dadaismul), cubismul, futurismul, Die Brucke (Podul), fauvismul, Der Blaue Reiter (Calaretul albastru), Bauhaus, poporanismul, art nouveau, art deco, suprematismul, raionismul, constructivismul, non-obiectivismul, purismul, orfismul (simultaneism sau sincronism), minimalismul, expresionismul abstract, De Stijl, arta abstracta, arta concreta, scoala din Paris, CoBrA (Copenhaga, Bruxelles, Amsterdam), pop art, op art, hiperrealismul, arta conceptuala, deconstructivismul, teatrul absurdului, postmodernismul - toate in secolul XX.
Pana in secolul al XI-lea, Biserica Catolica achizitionase mari suprafete de terenuri, majoritatea provenite din donatii. Se estimeaza ca detinea peste un sfert din teritoriul Frantei! Sursa donatiilor o constituiau... pelerinajele, efectuate cu scopul de a vedea relicve sfinte. Fenomenul a luat atata amploare, incat a fost nevoie sa se ridice cladiri care sa adaposteasca in siguranta articolele nepretuite si care sa permita expunerea lor cat mai atractiva. Aceasta activitate complexa imobiliara, de marketing si promovare - cum am spune azi - a transformat Biserica in patronul principal al artelor acelor vremuri, comandand lucrari de arhitectura, picturi (pe panza ori murale), sculpturi, icoane.
Termenul "gotic" a fost introdus in anul 1550 de Giorgio Vasari, cu sens peiorativ, aluzie la tribul germanic al gotilor, vazut ca model al unei culturi inferioare.
Desi umanismul s-a raspandit odata cu secolul al XVI-lea, primul sau reprezentant poate fi considerat Protagoras, sofist grec din secolul al V-lea i.Hr., care a lansat celebra sintagma "omul -masura tuturor lucrurilor". Termenul de "humanitas" apare, de altfel, inca in scrierile lui Cicero. In Evul Mediu, se vorbeste despre "humaniores litterae" (de unde, ulterior, "umanioare", folosit si azi), adica ansamblul cunostintelor profane predate in facultatile de arte, spre deosebire de "diviniores litterae" - studiul Bibliei, in facultatile de teologie. Cuvantul "umanism" cu intelesul actual a aparut in 1808, fiind lansat de Friedrich Immanuel Niethammer.
Notiunea de "Renastere" a inceput sa fie folosita din secolul al XIX-lea, intai de catre istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluata de colegul elvetian Jacob Burckhardt in Cultura Renasterii in Italia. Acesta a incadrat Renasterea in perioada dintre Giotto si Michelangelo.
Stiinta a influentat fundamental artele. Descoperirile geografice, de pilda, au schimbat radical reprezentarea asupra lumii. La 12 octombrie 1492, Cristofor Columb a descoperit America. Cinci ani mai tarziu, Vasco de Gama identifica drumul maritim spre India, trecand in Oceanul Indian pe la Capul Bunei Sperante. In fine, expeditia intreprinsa de Magellan intre 1519 si 1522 a spulberat ultimele dubii asupra formei sferice a Pamantului. Efectele au fost majore in teologie, filosofie si arte - atat direct (subiecte si perspective noi), cat si indirect (un alt mod de a vedea lumea).
Nasterea barocului este legata de deciziile Conciliului de la Trient (1545-1563). Acesta a statuat nu doar noi reguli interne ale Bisericii Catolice, ci si modul in care era vazuta evolutia picturii si sculpturii bisericesti: artistii trebuia sa se adreseze tuturor, dar mai cu seama celor multi si needucati. Manierismului rafinat i se opunea o reprezentare umana deschisa larg tuturor simturilor. Si pentru ca toate acestea trebuiau sa poarte un nume, li s-a spus baroc. Astfel, dupa unii istorici de arta, importantele inovatii ale artei figurative inceputului de secol XVII s-ar datora mai degraba acestei "comenzi sociale" avant la lettre decat meritelor artistilor.
Confreria Prerafaelita, fondata in 1848 de John Everett Millais, Dante Gabriel Rosetti si William Holman Hunt, a fost formata din pictori, poeti si critici de arta englezi animati de intentia reformarii artei. Ei se luptau cu "reproducerea mecanica" a manieristilor, epigoni ai lui Rafael si Michelangelo. Acesti urmasi asezau desenul deasupra culorii, lumina atelierelor deasupra celei exterioare si, fireste, pe precursorii lor deasupra tuturor contemporanilor. In replica, respingand academismul, prerafaelitii au "dezgropat" artistii mai vechi, de unde si denumirea curentului, care s-a bucurat de un succes uimitor. Tabloul lui John Everett Millais, intitulat Ofelia (1852), face epoca. Paradoxal, insa, in anul urmator grupul se destrama, dupa ce acelasi Millais este ales membru extraordinar al... "Royal Academy" si revine la stilul conservator al academismului! In acelasi an, Hunt intreprinde o calatorie in Egipt si Palestina, de unde se intoarce cu principii estetice fundamental schimbate! Rosetti ramane singur pe baricada, transmitandu-si ideile lui Edward Burne-Jones. In 1857, cand se organizeaza la Londra o importanta expozitie prerafaelita, Confreria nu mai exista deja de trei ani...
In 1863, Edouard Manet picteaza tabloul intitulat Olympia, reprezentand-o pe zeita Venus in chip de curtezana, ceea ce, cum era si de asteptat, provoaca un scandal de proportii. Respins de juriul Salonului Oficial, Manet isi expune picturile, impreuna cu Pissarro, Jongkind, Fantin-Latour si altii in "Salonul refuzatilor", socand publicul conservator si starnind entuziasmul tinerilor. Salonul Oficial din 1866 accepta lucrarile unora dintre pictorii apartinand noii orientari (Edgar Degas, Frederic Bazille, Berthe Morisot, Claude Monet, Camille Pissarro), dar ii respinge pe Cezanne, Renoir si Manet, ceea ce duce la reactia violenta a lui Emile Zola, publicata in gazeta L'Evenement. Razboiul franco-german din 1870 ii risipeste pe "revolutionari": Cezanne se retrage in provincie, iar Pissarro, Monet si Sisley se duc la Londra, descoperind acolo pictura lui William Turner. In 1874, reuniti in "Societatea anonima a pictorilor, sculptorilor si graficienilor", organizeaza o expozitie colectiva in saloanele fotografului Felix Nadar. Monet expune, printre altele, o pictura reprezentand un peisaj marin din Le Havre. Intrebat asupra titlului tabloului, raspunde: "Puneti asa: Impresie: Soare rasarind". A doua zi, in revista Charivari apare un articol al lui Louis Leroy, intitulat Expozitia Impresionistilor.
Deconstructia este o directie de dezvoltare a arhitecturii postmoderne inceputa la sfarsitul anilor 1980, caracterizata de ideea de non-liniaritate si de manipulari ingenioase ale formelor, continuitatii si structurilor suprafetelor exterioare ale cladirilor. Practic, curentul apeleaza la nerespectarea geometriei euclidiene, provocand distorsonarea elementelor arhitecturale. Un fel de haos controlat. Unii dintre arhitectii implicati in miscarea deconstructivista au fost influentati de scrierile filosofului francez Jacques Derrida si de ideea sa de deconstructie, in timp ce altii se revendica de la dezechilibrele geometrice ale miscarii artistice sovietice programatice a anilor 1930.
Privita cu extrema reticenta, arta asistata de calculator are totusi, deja, o istorie de aproape jumatate de secol. Respingerea sa de catre majoritatea artistilor si a oamenilor de cultura a fost cauzata si de faptul ca, intr-o vreme, entuziastii domeniului au militat pentru arta creata de calculator, ceea ce este o contradictie in termeni, cel putin pana cand vom putea vorbi cu adevarat despre inteligenta artificiala. Pana atunci, teoreticienii artei IT s-au repliat, limitandu-se la a promova doar ajutorul calculatorului in creatia artistica. Acest lucru s-a manifestat deocamdata aproape exclusiv in artele vizuale si in muzica. Daca astazi nu prea mai exista filme ori spectacole - de orice gen - lipsite de aportul IT, in schimb sunt cvasi-inexistente tentativele de a lansa romane ori macar poezii scrise cu ajutorul unui program de calculator. Ceea ce nu inseamna ca suportul acestuia a ocolit cu totul domeniul, daca ne gandim la toate procesele auxiliare publicistice, de la culegerea textului pana la site-urile literare. Oricum, inca nu se poate vorbi despre un curent sau o scoala de creatie artistica IT, poate cu exceptia desenelor animate.
Exista 4.100 de legaturi Internet vizand arta asistata de calculator, cu trimitere la design. Cele vreo 700 de link-uri vizand literatura se refera, de fapt, la cautari in cadrul artei cuvantului. In schimb, asa cum era si de asteptat, muzica IT "bate" spre vreo 20.000 de spatii virtuale.
OPINII
Alex Stefanescu, critic literar
Literatura nu mai intereseaza aproape pe nimeni
In literatura nu exista progres, ci o succesiune de mode. Cand simt ca publicul s-a plictisit de clasicism, scriitorii inventeaza romantismul. Sau cand presupun ca modernismul si-a epuizat resursele, trec la postmodernism. Curentele literare nu apar decat daca functioneaza aceasta comunicare a scriitorilor cu publicul, daca autorii au un feed-back. In momentul de fata, din pacate, literatura nu mai intereseaza aproape pe nimeni. Ea nu mai spune nimic despre asteptarile cititorilor, ci reprezinta mai degraba un document psihiatric despre starea de spirit a autorilor. Directiile manifestate in literatura noastra dupa 1989 sunt, toate, forme ale revansei pe care scriitorii si-au luat-o impotriva cenzurii absurde din timpul comunismului. Textele mistice (sau misticoide), cele incarcate de erotism (sau de o sexualitate desantata), ca si cele de un realism nemilos (sau exprimand, pur si simplu, predilectia pentru mizerie si promiscuitate) sunt expresii ale defularii. Prima urgenta a scriitorilor romani in momentul de fata o reprezinta recucerirea publicului. Cum anume? E de datoria lor sa nascoceasca un mod de a scrie nemaivazut si nemaiauzit care sa-i faca pe semeni sa se intoarca la literatura.
Adina Keneres, scriitoare, editor
Ucenicia e indispensabila, cu maestrii ei
De departe asa pare, ca am fi saracit in orientari artistice clare, ca ar fi disparut maestrii si scolile. Profesionistii sunt insa rezervati, in primul rand pentru ca "parerea" asta acopera multe aproximatii si falsuri intelectuale. In fond, toata aparenta "claritate" a vechilor linii de forta (curente, mode) e una inventata post-factum, teoretica, nu arareori pledanta, si mutabila pe deasupra. Mai toate preocuparile si tendintele au fost, in realitate, mereu prezente simultan; mai toate marile spirite si-au pus problemele vecinilor de scoala si le-au rezolvat in felul lor; cate cariere nu au dantuit prin toate directiile si pe deasupra lor? Mijloacele si cantitatea dau azi senzatia ca s-a schimbat lumea - oare?! Sigur, democratizarea, tehnologizarea, viteza, noile naturi si scopuri ale comunicarii au deplasat mult accentul de pe opera pe imagine, de pe "solid" pe "lichid" si "gazos". Au schimbat astfel si asteptarile (ideologice, culturale, morale). In Romania suntem inca, din pacate, slab racordati la evantaiul de tendinte si interese de azi, percepem prost autoritatea ierarhiilor vizibile si invizibile, de unde si senzatia de haos dominant. In lume nu e chiar atata haos. Ucenicia e indispensabila, cu maestrii ei; putina salvare exista in afara scolilor.
Pavel Susara, critic de arta
Curentele nu dispar, ele doar se ascund
La drept vorbind, curentele in arta sunt mai curand experiente consumate decat proiecte deschise, asumate si constiente de sine. Incercarea unor personalitati puternice sau a unor grupari, constituite mai mult sau mai putin in functie de compatibilitati declarate, de a proiecta atitudini, de a marca directii ori de a propune spatii noi ale sensibilitatii, nu genereaza neaparat curente. Dar, de fapt, ce sunt curentele? Si, mai ales, cate sunt ele? Daca prin curente intelegem tipologii, constante sufletesti si atitudini recurente, atunci avem doua curente mari, cu mai multe subdiviziuni si cu diverse nuantari in diacronie. Acestea s-ar putea rezuma la atitudinea clasica, solara, masculina, cerebrala, proiectata in idealitate si cu vocatia eternitatii, cu alte cuvinte atemporala, si atitudinea romantica, selenara, feminina, legata de lumea interioara, cu o profunda coloratura afectiva, insurgenta, impulsiva, patetica si, prin insasi natura ei dinamica, sensibila la temporalitate. Dar fiindca noi suntem obisnuiti sa citim curentele historist si nu tipologic, am identificat o sumedenie de expresii, altminteri reductibile la cele doua mari atitudini, pe care le-am denumit clasicism, manierism, baroc, academism, romantism, expresionism, avangarda, abstractionism, postmodernism etc. etc., amestecand curentele cu stilurile si ridicand expresii artistice, mai mult sau mai putin circumstantiale, pana la inaltimea tipologiei. In realitate, in atitudinea clasica intra toate episoadele comportamentului cerebral, echilibrat si foarte sensibil la ideea de obiectivitate, de la clasicismul propriu-zis la neoclasicism, la parnasianism, la toate variantele de academism si chiar pana la manierism, inteles ca o arta a ideii, a cerebralitatii, indiferent de stilistica nemijlocita a formelor, pentru ca exista si in abstractionism momente ale spiritului clasic, iar in atitudinea romantica se regaseste cam tot ce este miscare, neliniste, trairi paroxistice, insurgenta si goana nocturna dupa absolut: romantismul ca atare, barocul, expresionismul, simbolismul, vocatia (tentatia) (auto)distructiva s.a.m.d. Incercand sa mergem mai departe, avem inca multe posibilitati de lectura si de intelegere neconsumate pana la capat. Un eseist spaniol, de pilda, al carui nume imi scapa in aceasta clipa, sugereaza o derivatie a curentelor artistice din... viteza cu care omul s-a deplasat in spatiu de-a lungul istoriei. Astfel, plimbarii in gradina, cu mainile la spate, ii corespunde clasicismul, lumea vazuta de ochiul cavalerului in galop genereaza romantismul, succesiunea peisajului perceputa din goana masinii creeaza impresionismul, iar lumea vazuta de sus, din zborul avionului, ca o structura geometrica autogeneratoare, naste, evident, abstractionismul. In aceasta situatie, in care curentele culturale nu sunt decat expresia existentei noastre, asa cum s-a autoidentificat ea in timp si in spatiu, cum ar putea ele sa dispara la un moment dat, adica in zilele noastre? Raspunsul este simplu: nu dispar. Se ascund doar, din pudoare, de ochii vulgului, de "Vacanta mare" si de tanguirile agresive ale manelistilor.
TEST FULGER
Intrebari despre stil
Sunteti, fara indoiala, ca noi toti, entuziasmat de succesele internationale din ultima perioada ale cinematografiei romanesti. Ati putea preciza insa carui stil ori curent ii apartine 432? Dar California Dreamin'? Apropo, sunt opere subsumate acelorasi tendinte?
Va place Holograf? Mie, da. Dar n-as putea spune de ce zona muzicala tine. Sintagma "muzica usoara" a fost declarata de mult caduca, dar presupusa inlocuitoare, "muzica pop", perpetueaza o confuzie, caci pop(ulara) este orice creatie de succes, indiferent de gen.
Daca aveti bani - ceea ce va doresc - si aplecare spre frumos - ceea ce sper la fel de mult -, probabil ca v-ati expus in sufragerie cateva tablouri, poate chiar de autori celebri. V-ati intrebat oare vreodata in ce stil picteaza/a pictat fiecare dintre ei?
Oricat ar parea de ciudat, in aceasta lume pragmatica (e un eufemism), inca se mai scrie poezie. Dar in ce stil? Or fi avand poetii - macar unii dintre ei - un program, o idee conducatoare, un mesaj predilect?
Cu proza, lucrurile par sa stea ceva mai clar, de vreme ce oricare dintre noi poate aminti repede genuri precum SF, proza politista sau "de actiune" (denumire cam vaga, intrucat orice text are la baza si o actiune). Daca punem deoparte insa cele cateva domenii usor de definit, ramane marea masa a ceea ce generic denumim beletristica. Luati la intamplare doua titluri cunoscute - caror curente le apartin?
Parca-parca am citit ceva despre stilurile coregrafice actuale. Dar in teatru? Si o fi existand vreun curent al artelor IT sau incadrarea la "realitate virtuala" e suficient de clara?
In fine, va invit sa priviti noile cladiri din oras. Or fi baroce? Suprematiste? Poate minimaliste - dar nu privitor la compozitie, ci la valoare...
Ancheta realizata de Tudor Calin Zarojanu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
