CONTRIBUTII / Acum 90 de ani (XL). „Teroarea armatelor sarbesti"

In toate aceste luni de incertitudine privind soarta Banatului, trupele sarbesti, care deja ocupasera provincia, odata cu inaintarea frontului armatelor Antantei, au o atitudine dura fata de romanii din Banat. Reprezentantii miscarii nationale romanesti de aici sunt arestati. Si nu numai ei. Stefan Cicio-Pop ii scria la 20 decembrie lui Saint-Aulaire: „Orasul Arad e plin de refugiati pe care teroarea armatelor sarbesti i-a alungat din Banat. Comandamentul sarb din Timisoara a dizolvat Consiliul National Roman din judetul Timis si toate garzile nationale romanesti. Poporul roman e profund indignat contra armatei sarbe, pe care totdeauna a admirat-o si cu care a suferit in timpul zilelor de crude incercari".

 

La Paris, I.I.C. Bratianu, impreuna cu Alexandru Vaida-Voevod, la 29 ianuarie, argumenteaza in fata Consiliului celor Zece necesitatea apartenentei Banatului la statul roman, insistand asupra indivizibilitatii provinciei. Sarbii se opun interpretarii lui Bratianu. Si cei 10 creeaza o Comisie pentru studiul chestiunilor teritoriale relative la Romania. La 9 februarie 1919, I.I.C. Bratianu ii scria lui M. Pherekyde, lasat la Bucuresti ca interimar la sefia guvernului: „Tot ce am putut obtine a fost ca sa nu mi se nege existenta lui (a tratatului din 1916. Numai ca mandatul Comisiei nu era de a hotari validitatea sau nu a tratatului din 1916, n.n.). De atunci mi s-a vorbit de diferite tranzactiuni posibile. Am raspuns celor care ma intrebau daca nu s-ar gasi o linie de frontiera in interiorul Banatului ca din mometul ce s-ar trece Dunarea primejdia este ca nu s-ar regasi o linie, ci ca s-ar gasi zece, adica arbitrariul". Acelasi lucru, al nedivizarii provinciei, dar in favoarea lor, il sustineau si sarbii. Intransigenta lui Bratianu determina aceeasi intransigenta dincolo de Dunare. Nationalismul unei parti determina nationalismul celeilalte. Ideea unui plebiscit era in intentia multora. Dar un plebiscit nu se putea organiza decat in conditiile existentei unui aparat de control corespunzator, pe care atunci numai o ocupare a provinciei cu trupe ale Antantei l-ar fi putut asigura. Neintelegerile dintre oamenii politici romani si sarbi creeaza un moment foarte tensionat al relatiilor dintre cele doua popoare, acum la un nou inceput de istorie a lor.

 

Si problema Banatului nu era singura de rezolvat. Delegatia Romaniei face fata cu greu presiunilor marilor puteri. Cele 27 de state considerate invingatoare in razboi, intre care si Romania, elaborau tratatele cu tarile invinse (Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria si Turcia). „Elaborau" e un fel de a spune. In fapt, textele erau facute doar de cei patru mari, iar statele mici si mijlocii erau obligate sa le accepte, fara o consultare prealabila. Frontiera de vest a Romaniei e trasata de experti britanici, americani, francezi si italieni. Romanii nu sunt chemati sa ia parte la aceste tratative preliminarii.

La 8 februarie 1919, expertii vin cu propuneri concrete (pentru romani, convenabila era propunerea britanica). Trecusera cateva luni de la incheierea razboiului in vest si Romania ducea un razboi nedeclarat cu trupele sovietice si maghiare, cu fortele ruse si ucrainene, si avea relatii tensionate cu sarbii si bulgarii. Scria generalul Prezan intr-un raport inaintat Ministerului de Razboi ca „situatia imprejurul granitelor este ingrijoratoare... Situatia din punct de vedere operativ este critica". Asta pe langa faptul ca romanii isi vedeau amputate dorintele de unitate etnica si teritoriala. „Constatam ca italienii si sarbii sunt de acum in posesiunea teritoriilor revendicate de catre ei de la fosta monarhie, in timp ce pentru noi situatia este de-a dreptul dureroasa si injusta: teritorii intinse, populate in cea mai mare majoritate de romani, continua sa fie sub dominatie ungureasca". 

 

Problema dificila de care romanii se izbesc este mult timp Conventia de la Belgrad (din nou trebuie observata miscarea inteligenta a diplomatiei maghiare). Practic armata romana nu se poate misca in teritoriul Transilvaniei dincolo de Mures, din cauza celor stabilite prin Conventia de la Belgrad. Evident ca linia fusese trasata in functie de considerente militare. Ea nu tinea seama desigur de prevederile tratatului semnat de Romania cu Antanta in 1916, nu tinea cont de realitatile demografice si nici de vointa liber exprimata de Adunarea romanilor de la Alba Iulia.

Pentru unguri, Conventia de la Belgrad era o posibilitate de a mai salva ceva din Ungaria istorica, pentru romani era o piedica in calea afirmarii pe spatiul extinderii lor etnice. Nationalismul unora se izbea de nationalismul celorlalti. De data aceasta argumentele erau in favoarea romanilor. Dar in practica nu se afirmau vizibil. Reprezentantii romanilor nu incetau sa protesteze la mai-marii Europei fata de nedreptatea la care se vedeau constransi. Nu mai putin o faceau maghiarii. Romanii acuzau comportamentul maghiarilor in spatiul contestat al Transilvaniei.

Ziarul francez „Le Temps" scria la 20 februarie 1919: „Propaganda ungara actioneaza cu violenta impotriva Romaniei. Stirile false sunt raspandite sistematic... Singurul punct care nu poate fi pus in discutie este ca guvernul de la Budapesta... reia pretentii stranii, profitand de linia arbitrara de armistitiu, in toate teritoriile romanesti de dincolo de linia Diaz (sic!), el incaseaza impozitul, recruteaza soldati, deporteaza oamenii, persecuta in modul cel mai barbar femeile si batranii...". Desigur, corespondenta ziarului francez venea de la Bucuresti, de la trimisul in Romania. Putea fi deci banuita de partizanat.

 

Dar numeroase alte informatii confirma abuzurile din Transilvania, in acele „luni de groaza", cum numeste Constantin Kiritescu lunile ce au urmat lui noiembrie 1918 in Transilvania, Banat si Crisana. In cele 301 de cazuri de asasinate din comitatul Arad, intre noiembrie 1918 si februarie 1919, cu exceptia unei singure victime, de origine maghiara, celelalte erau romani. Multe documente din epoca au disparut. Trupele si garzile maghiare au facut perchezitii la sediile institutiilor romanesti, la casele fruntasilor romani si au confiscat si distrus documente. La 20 ianuarie 1919, Marele Cartier General adresa guvernului un raport: „Stirile care sosesc din regiunile romanesti de la vest de linia cea mai inaintata pe care au ajuns trupele romane sunt din cele mai alarmante. Din partea Consiliului Dirigent primim o serie de asemenea stiri, cu rugamintea de a le trasmite Domniei Voastre. Aceste stiri oglindesc teroarea sub care se afla acolo atat populatia romaneasca, cat si cea pasnica in general, din cauza bolsevismului care e in floare. 1. Gardele unguresti si jandarmeria ungureasca terorizeaza populatia si se dedau la jafuri. In comitatele Arad, Cenad si Bichis, gardele nationale romanesti sunt amenintate cu desfiintarea, iar comandantii lor batjocoriti si batuti. Reprezentantii institutiilor financiare, fara deosebire de lege si neam, ne-au cerut a lua dispozitiuni urgente pentru ca trupele regulate romane sa fie trimise cat mai repede la Arad pentru a asigura viata si avutul cetatenilor".

Aurel Lazar, seful resortului Justitie din Consiliul Dirigent, infatisa situatia din Oradea Mare si imprejurimi. Prezenta cazul a sase romani siliti sa-si sape singuri groapa si impuscati, al unui preot ortodox trimis la spital... Plangerile erau insotite de cererile de inaintare a armatei romane in tot spatiul transilvan. „In caz contrar nu se poate garanta daca populatia romana, indignata si disperata, nu va razbuna aceste cruzimi".

 

 

ION BULEI (n. 1941). Profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti, a fost atasat cultural la Roma, director al Institutului Roman de Cultura de la Venetia. In prezent este si director al Institutului de Stiinte Politice si Relatii Internationale al Academiei Romane. Membru al Uniunii Scriitorilor, al Comisiei Internationale de Relatii Internationale si in colegiul de redactie al mai multor reviste de specialitate. Specializat in problematica evolutiei fenomenului politic romanesc, a participat la editarea unor instrumente de lucru privind istoria moderna a Romaniei, la diverse proiecte de cercetare internationale, a publicat un numar considerabil de articole, studii si carti pe teme dintre cele mai diverse, privind istoria Romaniei si a primit Premiul Academiei Romane si Premiul special al Uniunii Scriitorilor. Cartea sa „Scurta istorie a romanilor" a aparut nu numai in numeroase editii in romaneste, dar si in traduceri in franceza, engleza, germana, italiana si greaca. A fost decorat cu ordinul Steaua Romanei in grad de Ofiter, in anul 2000.