Li se reproseaza adesea debutantilor violenta verbala, dezabuzarea, teribilismul, si poate ca, uneori, din punct de vedere strict literar, pe deplin justificat. Dar nu trebuie in nici un caz uitat ca ei sunt noua generatie pierduta, cea insemnata de seismul caderii comunismului ca de-o revarsare de lava.
Ce ne-am putea astepta sa priceapa si sa simta cei ce si-au trait copilaria intr-un regim totalitar si, in plina tinerete, se vad risipiti pe campul inca minat al unei libertati regizate? Sila si lehamitea, debusolarea si revolta anarhica sunt starile ce le revin pe drept, mostenire "spirituala" pe care atat ceausismul, cat si corupta tranzitie le-o fac cadou zi de zi.
Acest lucru nu e nou in istoria literaturii: cu prima generatie pierduta, aceea a razboiului (Caraion, Stelaru, Geo Dumitrescu, Tonegaru etc.), s-a intamplat acelasi lucru. Cantece schizofrenice, titlul unui poem de Ion Caraion, devoala starea de spirit a intregii sale generatii. Cobai ai istoriei, tinerii cu biografii rupte in doua de-o nesincera eliberare (zidul Berlinului a cazut, dar caramizile lui sunt in inimile unei bune parti a guvernantilor si guvernatilor fostelor enclave) nu stiu de unde sa porneasca mai departe, evolutia lor e sovaielnica, gesturile nesigure.
Radarele sensibile ale tinerilor poeti consemneaza acuta anormalitate a timpului in care traim, constiinta lor e in alerta si nici n-ar putea fi altfel caci uratenia vietii noastre e de mii de ori mai prezenta decat oricand. Paradoxul este ca libertatea ne urateste fiecare zi: printr-un simplu zapping multiplele canale TV ne revarsa-n fata toata mocirla acoperita decenii intregi: "tigara e la menopauza", "idealurile tale stralucesc ca banda de siguranta de pe bancnote", "un cap de baba infasurat in batic/ pare un ghiveci spart/ cu flori artificiale".
De altfel, zappingul, tranzitivitatea continua, intamplatoare, impulsiva este caracteristica de baza a poeticii tinerilor. Pe urmele fluxului banalitatii zilnice si al personismului o'harian, ori prin colaje de stari si situatii cu grad mare de disparitate si de obscuritate, ce-l amintesc pe Ashbery, tanarul V. Leac* isi modeleaza starile poetice autentice si ne da ceea ce el numeste o "sonata pentru cornet de hartie", o bucata muzicala bazata pe sunetul calp, al epocii noastre de inlocuitori. Trebuie spus de la inceput ca poetul e mai degraba un ironic intimist decat un fatis revoltat. Demersul lui e uneori manierist, amintind de Mircea Ivanescu, dar spre deosebire de Mopete, Seymour nu-si exhiba viziuni cetos-melancolice, ci mai curand angoase existentiale filtrate printr-o retea de senzatii-metafore de mare prospetime: "si de undeva - foarte incet -/ s-ar auzi o progresiva melodie/ ca atunci cand cineva incearca sa termine/ de zugravit un peste" (Seymour gaseste o cutie).
In general, starile lui devin credibile in lumina scaparatoare a cate unei imagini simple si exacte, dar polisemice: "incerc si eu un cuvant nou/ cum incearca o virgina sa intre in mare" ori "acum uitarea pare atat de reala/ parca ar fi o bricheta pe bord" ori "drumul nu era decat o bareta peste campia grasa". Si poemele cele mai bune sunt meditatii contrapunctice, aburoase: "asa se intampla cand particulele o iau razna/ eu totusi cred ca exista ceva (ma gandeam/ intr-o noapte in tren) acum sunt din ce in ce mai nesigur/ ce poate fi acea clipa 2-3 secunde si cuvantul fara sinonim/ si despre sora clipei care pana la urma dilata vesel pupilele/ atat doar: gestul unor copii care-si impart samburii de nuca/ uneori obiectele astea subtiri par atat de fara greutate/ uneori si lumea mi se pare usoara/ dar este atat de greu de spus fara a le aminti" (Ma gandeam in drum spre Bucuresti...).
*) V. Leac, Seymour: sonata pentru cornet de hirtie, Editura Vinea, 2006, 82 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
