Corpul diplomatic al Romaniei de la 1900 nu era numeros. Statul roman era reprezentat diplomatic in doar 15 tari. "Corpul diplomatic nu se constituie... ca sa facem onoare independentei sau sa facem lux in strainatate", declara I.C. Bratianu.
Si, daca e sa ne luam dupa Ghidul diplomatic al lui Charles de Martens, de la sfarsitul secolului al XIX-lea, acest corp constituia elita, adica suprafata ei stralucitoare. De regula, diplomatii proveneau mai toti din familii aristocrate: Ghica, nume intalnit in mai toate legatiile, Cantacuzino, Manu, Catargi, Mavrocordat, Rosetti... Aveau doua atuuri diplomatii aristocrati: erau educati in stiinta comportarii sociale, adica se purtau firesc, natural in toate imprejurarile si stiau limbi straine, invatate in anii tineri.
Daca nu proveneau din astfel de familii, nici nu aveau sanse sa promoveze in grade diplomatice. Li se putea spune cum i-a spus ministrul de externe Ion Lahovari diplomatului Alexandru Iacovaky: "Draga, numele tau e prea modest". Numele si averea aduceau mult-ravnita uniforma brodata cu fireturi de aur si bicorn cu pene albe, pe atunci insemnele puterii depline a unui sef de misiune. O lege din 1880 dadea posibilitatea numirii fara concurs, prin decret regal, a unor atasati, desigur neretribuiti. Li se cereau o diploma de doctor sau licentiat si un venit de cel putin 6.000 de lei anual. Dar multi dintre cei veniti in diplomatie nu corespundeau. Stat tanar, cum era al nostru pe atunci, Romania nu avea functionari in toate domeniile si mai ales nu avea oameni bine pregatiti ori aflati la locul potrivit. Administratia unui stat e o constructie de durata.
Alexandru C. Sturdza, primul agent diplomatic roman la Sofia, avea contract cu doua patroane de case publice, prin care fiecare ii trimitea o data pe saptamana doua fete (si Sturdza era binisor in varsta). Un abonament, fireste, platit, pe care insa improvizatul diplomat nu-l platea regulat. Si atunci respectivele case s-au adresat guvernului roman.
Constantin G. Manu, numit in post la Constantinopol la inceputul anului 1913, in plin razboi balcanic, in loc sa caute sa afle imediat atitudinea marilor puteri reprezentate la Istanbul fata de conflict, se arata extrem de preocupat de forma in care urma sa ia contact oficial cu ambasadorii, adica sa trimita scrisori de prezentare scrise cu mana proprie, ori sa le expedieze dactilografiate?
Nostima relatarea lui N.B. Cantacuzino despre un ministru care a primit o scrisoare de la cineva care nu stia regulile de protocol si i se adresase cu titulatura de consul. Scrisoarea i-a fost trimisa expeditorului inapoi. Omul a revenit si i-a scris cu formula: "D-lui ministru al Romaniei". Si aceasta i-a fost retrimisa. Pana la urma, insul a nimerit formula exacta: "Trimis extraordinar si ministru plenipotentiar al MS Regelui...". A treia scrisoare de raspuns nu mai continea insa decat un cuvant: "Boule". Nepoliticos, dar o lectie meritata.
La polul opus erau si diplomati remarcabili. Iata-l pe Nicolae Misu, reprezentantul nostru la Sofia, Viena, Constantinopol sau Londra, pe care regina Maria il caracteriza astfel: "extraordinar de inteligent si de invatat, vorbea paisprezece limbi straine". In timpul unei audiente solemne la Patriarhul de la Constantinopol, i-a uimit pe toti tinandu-si discursul intr-o greaca veche "pe cat de frumoasa, pe atat de aleasa", cum remarca patriarhul.
Iata-i pe Dimitrie Ghika, N.B. Cantacuzino, Constantin Diamandi... Ca in orice domeniu, tara isi forma profesionistii. Si parerile lor au inceput sa conteze la Bucuresti, unde deciziile se luau nu numai in urma discutiilor membrilor guvernului si ale regelui cu sefii misiunilor straine in Romania, ci mai cu seama dupa consultarea diplomatilor proprii. Lectia de guvernare nu se invata dintr-o data. Si nici Nicolae Titulescu n-a aparut din senin.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
