CRONICA LITERARA/ Familia grunge

Si totuşi, cartea nu prea avea de-a face cu aşa ceva: dincolode faptul că in pe bune/ pe invers orientarea sexuală aprotagonistului era pe cât de incertă, pe atât de discretrevendicată, notele de subcultură ale cărţii acţionau intr-unspaţiu exclusiv privat, fără să se reclame de la o retorică aemancipării şi fără să devină astfel o atitudine politică la adresaestablishment-ului.

De altfel, cadrul pare să rămână acelaşi in noul roman al luiAdrian Schiop (Zero grade Kelvin*), care işi restrângecâmpul de observaţie in jurul a ceea ce protagonistul numeşte"familia grunge" - "Familie grunge e când te-ai trezit singur cu omână de prieteni, când locuieşti impreună, dar nu te fuţi, nu facicopii" - şi care, prin aceasta, nu schimbă fundamental datele dinvolumul precedent. E drept că acţiunea cărţii s-a mutat aici dinClujul (incă) bigot al anilor '90 in Noua Zeelandă a travellerilorinceputului de mileniu, că voyeurismele, frotajele şi acuplările audevenit acum mai dese şi mai dure (bifând chiar şi o scenă dehomosexualitate pedofilă) şi că discursul "neangajat" alnaratorului tinde să devină de această dată o portavoce a luiMichel Houellebecq.

Insă, in ciuda unor asemenea liftinguri, Zero gradeKelvin nu este un roman exotic, unul care să mizeze pe asumareacondiţiei emigrantului, pe exhibarea alterităţii şi pe exploatareadiferenţelor culturale. Dimpotrivă, aş zice că in meltingpot-ul din Noua Zeelandă, unde, asemenea protagonistului său(auto)ficţional, Adrian Schiop a lucrat ca zugrav in 2002-2003,naratorul descoperă mai degrabă o natură umană comună (hedonistă,abulică şi depersonalizată) decât un caleidoscop de habitudini şimentalităţi. In fond, indiferent de unde provin, românii,maghiarii, sud-africanii, olandezii, japonezii şi ceilalţi nudiferă foarte mult nici unul de altul, şi nici de amicii clujeni pecare prozatorul ii descrisese in primul său roman: ei toţi suferăde un deficit de "realitate", de "realism" sau de "real"(cuvinte-fetiş, ce revin obsedant in volumul lui Schiop), pe careincearcă să-l completeze/compenseze, mai intâi şi intr-un mod doaraparent paradoxal, prin asumarea - tipic occidentală, zicenaratorul - a unor "roluri fluide şi versatile", prin producţia de"teorii" şi "ficţiuni" care să instituie mici breşe in monotoniaalienării şi a apatiei cotidiene.

Or, tocmai aceste "teorii" şi "ficţiuni" compensatoriiconstituie punctul+forte al cărţii lui Schiop. Cu atât mai mult cucât acuitatea naratorului reuşeşte să inlăture prezumţia deautopastişă şi să le valideze mai degrabă ca optimizare a formuleidin volumul de debut. De altfel, in ciuda unor palide, dar nu detot aberante conexiuni cu Fântâneru şi cu Blecher şi in ciudaconcurenţei pe care autorul romanului de faţă a intâmpinat-o mainou in sondarea acestui teritoriu din partea lui Dan Sociu, cred căinstrumentarea mecanismului acestor RPG-uri ca tehnică de asurmonta blocajul de afectivitate şi criza de identitate rămâne, inproza noastră de după 2000, un brand ce poartă marca lui AdrianSchiop.

In schimb, nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre cealaltăcale pe care o experimentează naratorul - utopia sexualităţiibrute, investită cu titlul de terapeutică de uz privat menită săsuplinească, la rândul ei, vidul emoţional: "Nu privarea sexuală iiomoară pe oameni, ci lipsa de contact afectiv; in definitiv suntemmamifere şi mamiferele, chiar castrate, continuă să se frece cubotul de alte mamifere, au nevoie de căldura altui trup." E dreptcă niscaiva aluzii (homo)sexuale şi pedofile existau şi in volumulde debut; dar, trecând peste faptul că insistenţa excesivă pesexualitatea brută tinde să dezechilibreze perspectiva de ansamblua romanului (care mizează, pe de altă parte, tocmai pe forţa depropulsie a "ficţiunilor"), imaginarul "minimal" al prozatorului(cu trei puncte de reper: copiii, animalele şi retardaţii, adicăsingurele fiinţe cu care "poţi juca cu garda jos") şi, mai ales,"naturismul" sexual ca singură modalitate de a depăşi angoasacivilizaţiei ("Știinţa transformă cultura in natură", ni se spunein capitolul final al cărţii) sunt mai degrabă urme ale efectuluiHouellebecq decât indicii ale unei viziuni personale.

Cu adevărat deranjant e, insă, artificiul de tip Houellebecqcare inrămează romanul propriu-zis: prima (filmul morţii),dar mai ales ultima secţiune a volumului (două specii) suntsimple prelucrări după distopia sexuală ce guverneazăPosibilitatea unei insule. Și, lăsând la o parte aspectuljenant al imitaţiei ca atare, ele nu cadrează deloc cu naraţiuneaneo-zeelandeză, lăsând impresia unei construcţii de tip sandvici,in care cele două jumătăţi ale "chiflei" incearcă să flancheze -şi, oarecum, să innobileze forţat - cruditatea (sau chiar cruzimea)"cărnii" autenticiste. Căci, dacă in Posibilitatea uneiinsule activitatea sectei elohimiţilor era descrisă cu lux deamănunte, in Zero grade Kelvin nimic nu prevesteşte apariţiacelor care, in două specii, vor ajunge să gestionezePatrimoniul Genetic şi să protejeze Patrimoniul Mitic alumanităţii. Nepregătit cu nimic de succesiunea anterioară aevenimentelor, un asemenea final puternic ideologizat e cu atât maiartificial cu cât distonează flagrant cu dezordinea calculată depână atunci, pe care naratorul o cultivase intr-un mod ceva maiplauzibil. Insă, chiar şi aşa, Zero grade Kelvin rămâne,măcar pe anumite porţiuni, un roman destul de ok; atâta doar cămi-aş fi dorit să-l citesc mai mult pe Adrian Schiop decât să-lrecitesc din când in când, la second hand, pe MichelHouellebecq.

*) Adrian Schiop, Zero grade Kelvin, Editura Polirom,Iaşi, 2009, 256 p.