Episodul 5. Redactia se muta in alt sediu
Ca si atunci si ca-ntotdeauna, ei se vor legitima prin frauda, o mare frauda electorala si un furt pe fata la nivel national li se pregateste romanilor, prin contributia nemijlocita a Televiziunii Romane asa-zise libere, aservite feseneului si care se preteaza la manipularea electoratului falsificand adevarul despre Revolutie, povestea mincinoasa a teroristilor si ocultarea loviturii de stat si atatea manevre murdare, asta in timp ce paginile de cultura erau dominate de polemici si pamflete axandu-se pe descrierea biografiilor poetilor de curte ai familiei Ceausescu, scriitori de omagii si de note informative pentru uzul Securitatii, toti acei lingai si sinistri mancatori de cacat lesinati dupa privilegii si glorie desarta, care si-au vandut sufletul si harul si au pus mana de la mana pentru desavarsirea genocidului poporului roman si care uite ca incep sa scoata capul iarasi in presa fesenista si nu va trece mult pana vor fi vazuti renascand din cenusa otravita a tupeului si nesimtirii lor crase, ca sa fie ce au fost si mult mai mult decat atat si tot ei sa faca legea, tot ei sa stapaneasca si veti vedea ca de fapt pen-tru ei s-a facut ceea ce numim Revolutie a poporului roman, ei vor profita si iarasi ne vor incaleca, daca nu ne vom trezi nici in ceasul al doisprezecelea, ma rog, sumbre in ultimul hal profetiile maestrului, care pe Emanuel il lasau rece, macar ca nu-l durea burta sa-l aprobe si sa-i dea apa la moara. Deocamdata cel putin, era cel mai bun mod de lucru cu el si unde mai pui ca era productiv, sa-l gadile la coarda sensibila, maestre, dintotdeauna am admirat vizionarismul, clarviziunea si harul si capacitatea, bla-bla-bla si ca doar asta-i misiunea noastra, sa tragem nadejde ca romanul se va destepta in sfarsit, dar maestrului nu-i prea venea sa creada, spera mai mult cu inima indoita, pai cu asa sacali si asa hiene, care nu-ti face iluzii, dragul meu, ca adulmeca niste prazi grase, cum neam de neamul lor n-a avut si n-a tanjit, uite-i cat sunt de pusi pe jaf si cat de hotarati sa calce pe munti de cadavre fara sa clipeasca, oh, maestre, cata siguranta, ca si cum ar fi vorbit si-ar fi scris din viitor, un viitor devastat de grozavii mari, negru ca pacura, cica sacalii, hienele, veti vedea... Chiar asa de-o fi fost, in ce-l privea, Emanuel refuza pur si simplu sa accepte ca Revolutia a fost facuta numai pentru altii, iar lui i-ar mai ramane sa ia de pe jos te miri ce firimituri. Asta in nici un caz, altceva nadajduia si deja incepuse sa intrevada, mai ales ca revista se vindea mai bine decat indraznise sa spere. Inca amana sa-si angajeze un contabil, in primul rand pentru ca gasea o mare satisfactie in a-si face singur socotelile. Era chiar un galop de sanatate pentru profesorul de matematici care fusese pana de curand: tirajul, difuzarea, salariile, impozitul, hartia si tipografia si alte maruntisuri...
Saptamana de saptamana ramanea cu un profit net ce infirma orice previziune sumbra. Ii era tot mai limpede ca, indiferent cum se vor rasuci vremurile, viata lui se va schimba. Intra intr-un nou ciclu, desigur, o noua etapa, care punea capac vechilor socoteli; toate framantarile si frustrarile dispareau de la sine, diluandu-se ca o sparcaiala de sange si rahat in apele aducerii-aminte improspatate de izvorul navalnic si curat al uitarii.
Se scutura de incrancenarea maestrului de cum ii simtea atingerea: o lepra, da, chiar daca din lepra asta isi tragea deocamdata castigul, insa revista n-ar fi avut cum sa fie pentru el un scop in sine, ca s-o tii de-a surda cu anticomunismul asta vindicativ care face vid de jur-imprejur, lasandu-te singur la un moment dat, nebun de balamuc, ca sa te bati cu morile de vant, fiindca-n definitiv cam toti s-au facut mari mancand din rahatul asta, chiar daca da bine sa ne dezicem si sa-i aratam cu degetul pe cei care ar fi mancat mai mult decat altii, ma rog, unii cu lingurita, altii cu polonicul, dupa cum le-a venit la-ndemana, tot asa cum revista asta Emanuel nu o tine mai mult decat ca pe o unealta printre altele, care i se vor ivi si lui la-ndemana gratie vremurilor ce tin desigur cu el si cu soarta si norocul lui.
S-ar fi cuvenit altminteri ca maestrul sa-si mai traga sufletul. Munca aia de om-orchestra il storsese din cale-afara. Era de inteles ca mai dadea cu oistea-n gard, exagerand cu injuraturile, maestre, de fier sa fii si tot te-ai rupe-n ritmul asta si n-as vrea sa va am pe constiinta, sa se spuna ca v-am exploatat... Dadu anunturi pentru angajari de redactori si gasi totodata si un sediu pentru redactie; cam abuzase de maestru si de locuinta acestuia, asta-i adevarul, asa incat inchirie un sediu la parterul unei cladiri vechi de la Podul Izvor, nu foarte spatios dar bine amplasat, central, aproape de lumea buna a presei, de Palatul Universului si zona Sarindar. Fusese un atelier de croitorie acolo; prin fereastra-vitrina se vedea straduta ingusta ce lega bulevardul 6 Martie de cheiul Dambovitei, debordand de zarva multicolora a lumii amestecate cu trafic de masini, iar din strada se vedea ca intr-un acvariu foiala personalului redactiei printre birourile noi din pal melaminat si mocheta noua prazulie si zugraveala proaspata; totul renovat, vopsit, pus la punct, stralucind de curatenie, in sfarsit, se vazuse in casa noua. Cum intrai in holul-secretariat, imediat pe dreapta era usa capitonata cu piele ciocolatie batuta-n bumbi de alama, cu placuta metalica deasupra, inscriptionata cu litere aurii: Emanuel Victor Calomfirescu - Director general al publicatiei Blocada. Gasi atunci ca-i de bonton si de bun augur sa-si puna numele pe usa, ca la un apartament de bloc, dar dupa o luna socoti ca s-ar putea sa fie cam de prost-gust firma aia. Puse alta: Director, atat, cum vazuse pe la alte firme si publicatii.
Isi amenaja biroul intr-o incapere ce fusese probabil un depozit, cu fereastra dand intr-un scuar intunecos, din ziduri de caramida netencuita, asa incat era nevoie in permanenta de lumina a doua neoane puternice. Oricum era ceva provizoriu, pentru cateva luni sau un an, cat s-ar fi simtit bine aici; nu-l deranja de altfel lumina artificiala, el fiind de felul lui un noctambul, un animal de noapte, cu harul veghei rabdatoare, invatat sa astepte si sa pandeasca, iar locul cumva camuflat de subterana sau buncar il ispitea insuflandu-i sentimentul de securitate si liniste propice lucrului. Ii pica destul de greu la stomac si-l cam intorcea pe dos sa-si aminteasca si sa faca o comparatie, dar vizuina asta curata si bine luminata parca s-ar fi straduit sa refaca atmosfera garsonierei din Militari, in care statuse cu chirie cinci ani de zile ca sa-si ofere un ragaz si un refugiu dupa slujba, ducand o jumatate de viata de pustnic, vandut trup si suflet manuscriselor si visului sau de glorie literara, de care ar fi vrut sa se dezica definitiv odata cu intrarea in acest nou ciclu si noua etapa a vietii lui. Uite ca oricat de radical ti s-ar schimba viata, nu te poti desprinde cu totul de unele obisnuinte, atat de adanc inradacinate, deh, cartile le transfera din garsoniera aici si le aranja in rafturile bibliotecii, care ocupa un perete intreg al incaperii, pentru ca-n definitiv e o vocatie, macar ca are pregnanta unui tabiet intrat in sange sa-l infesteze si sa te ucida cu incetul, pai cartile lui de capatai, cu care dormea in pat ca si cu o iubita despre care ar fi putut spune ca o sacrificase pe altarul asta incropit din monstri sacri ce dadeau sa-i umple viata si aici, toata agoniseala unei adolescente si tinereti infierbantate pana in pragul lesinului de pasiuni desarte precum Tolstoi, Balzac, Dostoievski, Flaubert, Faulkner, Cehov, Puskin, Poe, Rilke, Eminescu, Mazilescu, Nichita Stanescu si tot pe-acolo, puse la vedere, cartile marelui poet national Virgil Irimiciuc, oferite lui Emanuel cu dedicatii si autografe.
Oare chiar il diviniza pe atunci? Deja se indoia, deh, n-ar fi trebuit sa care dupa el tot molozul asta de hartie tiparita. I-ar fi de folos, altminteri, mai mult ca o carte de vizita si ca un fel de blazon: o biblioteca de capodopere printre care se vad risipite intr-o dezordine studiata ultimele numere din L'Expres, Le Monde, Corriere de la Serra, Le Figaro, New York Times, care va sa zica scriitor si om de presa, director si proprietar de gazeta, una dintre cele mai prestigioase, mai incisive si mai citite publicatii nascute din focul Revolutiei...
*
Cand se apuca sa dea anunturi pentru angajari, isi cam facu iluzii bazandu-se pe primul angajat si singurul vreme de trei luni, care ar fi trebuit sa selecteze, sa formeze, sa bage-n paine viitorii redactori, si de buna seama ca tot el ar fi beneficiat de roadele acestei munci, usurandu-se de corvoada care-l manca de viu ca sa se instaleze confortabil in functia de redactor-sef, maestre, daca tot ne-am mutat in casa noua...
Nu prea-i pria maestrului in casa asta, confortul lui parca n-ar fi fost aici, daca nu cumva i se epuizasera resursele de tact si rabdare. Emanuel n-avea decat sa-l lase in apele lui, sa-si faca singur program: venea in redactie doar o data pe saptamana, ca sa tina un fel de sedinta de cel mult doua ceasuri, invartindu-se printre birouri ca un animal captiv, maraind si gesticuland din baston, debitandu-si crizele de furie pe marginea situatiei politice la zi, iar in rest n-ar fi avut mare lucru sa le impartaseasca aspirantilor la statutul de ziaristi liberi, maestre, pai tocmai dumneavoastra? Cu mana dumneavoastra ati facut cincizeci de poeti si prozatori. Asa se lauda in vremurile lor bune, facuse pe dracu sa-l ia, chiar cu mana lui, maestre, ce mare chestie sa le puneti pixu-n mana, sa-i invatati, pai astia-s oamenii pe care-i avem la-ndemana.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
