Episodul 3. 3 ani, 4 luni si 10 zile
N-ar fi trebuit, vezi, il luase gura pe dinainte insinuand pasamite ca ei, intelectualii, artistii, n-ar avea nimic de facut, cand de fapt tocmai ei, oameni luminati, ar trebui si s-ar cuveni si uite-i ca se spala pe maini si-si pun palma-n cur, se fac ca nu vad, aplauda in rand cu ceilalti, mint si mananca rahat ca sa le fie bine... Bineinteles ca i-a trecut repede si peste cateva zile l-a invitat din nou la el acasa, spasindu-se si caindu-se, pai fusese rau, deh, asa era el de felul lui, rau, mic si urat ca dracu, tafnos, pus mereu pe harta, pe carcoteli, barfa si mizerii, Emanuele, se cearta matele-n noi, cum ti-am spus, e un blestem...
Nu mai prididea sa-si puna cenusa-n cap, pai bineinteles ca-l ocarase si-l umilise pe nedrept pe bietul Emanuel, care la o adica ar fi fost mic copil in privinta vinovatiei, de vreme ce n-apucase sa se dedulceasca la publicatul cartilor, in timp ce el, ca scriitor cu acte-n regula, cu carti publicate...
Emanuel devenise mai retinut. Se ferea sa-i spuna ce gandeste, ca tocmai de la el, de la maestru, s-ar fi asteptat la o anume flexibilitate ori deschidere spre compromis, pe care toti cei ca el o practicau si doar asa rezistau si supravietuiau. O fi supravietuit si el candva in felul asta, dar pasamite se dezisese ca de un viciu mortal. Cel putin de cand il stia Emanuel, etala un soi de intransigenta neverosimila, care aducea a masochism, cand vorbea de scriitori, despre romani sau despre oameni in general, despre trup, conformatie, infatisare, caracter, despre virtuti si mai ales despre slabiciuni.
Dupa lungi tirade vituperante ce lasau vid de jur imprejur, pentru ca nimeni si nimic nu era cum ar fi trebuit sa fie, maestrul ajungea la concluzia implacabila ca omul e neputincios si ca singura lui sansa de a se salva este sa aiba in permanenta constiinta propriei neputinte, sa se gandeasca mereu ca-i nimic si nu e in stare de nimic...
Ce naiba spunea? Cata tristete si cat intuneric, maestre, suntem niste viermi, carevasazica. Va dati seama ce spuneti?
Suntem ceea ce suntem, dragul meu, dar si ceea ce am putea deveni neuitand nici o clipa ce suntem: neputinciosi, pacatosi, muritori, sortiti mortii... Nu-i greu sa tii minte si sa-ti amintesti in permanenta, dar cel mai adesea omul uita cu buna stiinta, pentru ca nu-i place si o duce-n uitarea asta pana inchide ochii si astfel el cade din nou, iarasi si iarasi. Traim intr-o lume cazuta, Emanuel, din care nu ne putem inalta decat incercandu-ne in permanenta puterile in desprinderea de pacat...
*
Cat de inspirat fusese cautandu-l pe vechiul sau maestru, de care aproape ca uitase. Nu-l mai vazuse de mai bine de trei ani, iar pe moment il socoti o varianta vaga printre multe altele. Ii telefona la un noroc si parca s-ar fi legat: maestrul Vergilius il chema la el acasa; destul de repede isi dadu seama ca trebuia sa insiste; nu s-ar fi putut lipsi de numele marelui poet national Virgil Irimiciuc, de ideile si relatiile acestuia pentru ceva ca un ziar, o revista, o publicatie incitanta, cu profil politic si cultural, maestre, o lovitura care in sfarsit sa puna in valoare, sa scuture si sa mature...
Nu-i suna prea bine maestrului patetismul sententios al lui Emanuel, dupa felul cum asculta surazand si dand din maini, plictisit si nerabdator totodata, scuturandu-se parca el insusi de zgura atator vorbe mari, umflate, vanturate de toata lumea in zilele acelea, pai bineinteles, maestre, sa scuturam constiinta romanilor, sa-i eliberam, pai dictatura crunta, pai mutilarea, traumatizarea morala si mai ales sufleteasca, bla-bla-bla, bla-bla-bla.
In pofida acestora, ne-am dovedit, maestre, un popor de eroi, de ce sa nu recunoastem, intr-adevar un popor crestin, care a rezistat, rezista si tot asa, ma rog, mai discutasera ei candva, mai frecasera chestiile astea, in sfarsit, dupa atata vreme petreceau din nou o noapte impreuna, pai ca-n vremurile bune, deh, vai de mama lor de vremuri. De trei ani, patru luni si zece zile, exact de cand Securitatea il silise sa renunte la cenaclu, maestrul se inchisese in chilia lui, sa mediteze, sa-si definitiveze opera, cum se spune, dragul meu Emanuel, a trecut, bine ca am iesit la lumina valizi si cu mintea cat de cat intreaga din inchisoarea vremurilor, care vremuri dracu stie ce ne vor mai aduce...
In noaptea aceea de trei spre patru ianuarie 1990, el auzi pentru prima oara, si uite ca din gura maestrului Vergilius, ca Revolutia a fost de fapt o lovitura de stat pusa la cale de Securitate. Sceptic si pesimist in ultimul hal maestrul, cica toti ne-am fi asteptat sa se aleaga praful intr-un fel sau altul, dar mai rau de-atat nici ca s-ar fi putut... Emanuel se uita la el incremenit de uimire si ca doar sa te fi uitat la televizor la astia care faceau si desfaceau guverne si-i prosteau pe romani inca si mai rau decat au facut-o pana acum, ce mai, o sa fie rau...
Rau, inrait ca-ntotdeauna, isi spunea Emanuel. Chiar n-o fi in stare sa se bucure? Nici macar acum? Tocmai acum? Fuma tigare de la tigare maestrul si sorbea cafeaua ca pe o otrava, tot din ulcica aia de lut smaltuit din vremurile lor bune, in care turna din ibric o infuzie de consistenta titeiului, asteptand parca sa-si faca efectul cat mai repede, trezindu-l ca sa-l arunce apoi intr-un somn de moarte, anesteziindu-l definitiv. Pai de bine de rau se alesese praful, da, scapase de cei care nu-l lasasera sa traiasca - si totusi nu-i picase bine, altceva ar fi vrut, dar in definitiv ce dracu ar fi vrut? il soma Emanuel sovaitor, precaut, incercand sa ocoleasca pe departe crizele lui senile. Asta mai lipsea, deh, trebuie gandita la rece afacerea cu publicatia, cat de molipsit o fi si el de entuziasmul general si-n care uite ca maestrul nu crede. Mai stii daca n-o fi de bun augur neincrederea asta a lui?
Emanuel mijea ochii aproape sa-i inchida, incercand sa intrevada o intentie de cooperare dincolo de mohorala aia dezamagita si indaratnica. Va scoate revista, da, si o va vinde bine; o sa-si recupereze banii si inca ceva pe deasupra. Usor de spus, de gandit, de sperat... Ii era frica, risca nu doar cu starpitura asta de batran nazuros, muncit de tot felul de toane si hachite, nebun in toata regula pana la urma, ci si cu niste bani care nu erau ai lui. Cei doi veri pe care-i convinsese sa-l imprumute isi luasera niste masuri de precautie si la o adica nu l-ar fi iertat. Il imprumutasera cu chitante, iar banii ar fi trebuit sa ii restituie in cel mult doua luni, chiar si daca nu i-ar fi iesit pasentele...
Care pasente? Cine o mai fi facut ziare in tara asta pana acum si ce ar mai fi in stare lumea asta sa citeasca in afara de Scanteia si Romania libera, Flacara si Sportul si inca trei-patru? Ba nici sa nu se gandeasca. Toate-i sunt de bun augur, pana si pesimismul maestrului si faptul ca se gaseste in locul asta unde mereu s-a simtit in largul lui. Isi dadea curaj facandu-se inca si mai mic decat era in scaunul cu tapiterie din piele roasa de vreme in care-l pusese gazda si trebuie ca si inima i se micsorase dupa cat de rar si slab ii batea, in timp ce el isi spunea ca n-are incotro, n-are decat sa riste, sa indrazneasca strangand din dinti si din ochi, pierit, si atunci parca deslusi un crampei de lumina pe fata mica si ridata, de maimutica isterica si stiu ca-i bine primit, ca fusese chiar asteptat indelung si cu speranta, sarmanul maestru il incuraja din ochi sa spuna tot ce are pe suflet, sa indrazneasca sa-l contrazica. Crampeiul acela de lumina palpainda si dand sa se stinga n-aveai cum sa-l citesti altfel decat ca pe un stigmat al insingurarii, o rana dureroasa si rusinoasa totodata, de care s-ar fi putut vindeca doar aratand-o. Prea izolat traise maestrul in vremea din urma si de buna seama ca era dornic, avid de oameni, iar dintre toti vechii lui prieteni, uite ca doar Emanuel catadicsise sa-i bata la usa in zilele acelea, pai ca sa-i ceara sfatul, sa-l puna la treaba si sa-i puna sangele-n miscare...
- Nu pot sa cred, maestre, chiar asa rau sa fie? Ba tocmai ca-i bine, ce mai, e sarbatoare, am scapat de napasta! E libertate, maestre, o sa ne putem publica cartile fara sa ne mai facem sange rau cu atatea compromisuri, o sa scoatem si o revista...
- Sa dea Dumnezeu sa le facem pe toate cate n-am putut pana acum. Dar dupa felul cum decurge toata porcaria asta, sunt prea putine motive sa ne bucuram. ~stia pe care-i vezi la televizor, calare pe situatie, sunt tot aia...
- Care aia? Nu-i prea stiu, maestre.
- Eu ii stiu. Ceausescu i-a rulat si i-a pritocit prin functii si le-a mers atat de bine ca li s-a urcat la cap. Sunt caini care au muscat mana ce le-a dat sa manance si-s in stare de orice, de tot ce-i mai rau...
- N-as zice c-au facut rau ca ne-au scapat de Ceausescu. Si poporul...
- Poporul! tuna maestrul Vergilius luandu-i vorba din gura.
Vorba asta o sa ne piarda. In nadejdea poporului am fi dus-o mult si bine cu Ceausescu. Bine ca s-a gasit cine sa-l tradeze si sa-l omoare. E bine, daca tradarea si crima ar fi niste lucruri bune. L-au omorat in numele poporului, in ziua de Craciun. S-au intors la pacat, la crima si tradare precum cainele la varsatura lui. Asa au trait toata viata, le-a intrat in sange, e prea tarziu pentru ei sa se mantuiasca. Si pentru noi e prea tarziu daca am apucat-o pe calea asta, o cale batuta, pe care acelasi blestem si aceeasi nenorocire ne vor urmari si de-acum incolo...L-au omorat ca sa-i astupe gura, sa fie mai siguri, si ca sa fie si mai siguri au mai omorat niste oameni in numele lui. A fost o lucratura geniala, de o genialitate diavoleasca. Diavolul le-a dat putere s-o faca, in numele lui au varsat sangele poporului, iar pe el l-au impuscat in numele poporului. Procedeu-i stravechi, dar inca se cere perfectionat. Ei l-au mostenit si, de amar de vreme, il perfectioneaza si-l experimenteaza. Istoria acestui popor e un lung sir de tradari si crime...
Emanuel il intreaba de teroristi, care-i rostul lor, fiindca nu-i era deloc limpede atunci, la nici doua saptamani dupa Revolutie, cine si pentru ce facuse atata risipa de gloante, dar maestrul n-avea nici o indoiala ca ni se baga pe gat o minciuna pe care uite ca poporul o inghite. Poporul a strans din dinti, s-a strambat putin si a inghitit, pai din obisnuinta, din lene, din lasitate, ori socotind ca-i de datoria lui. Un popor crestin, cum spunea candva, fiindca suna bine, dar poporul se inchina de fapt la un blid de mancare si la oricine i-l pune in fata.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
