Episodul 2. Jumatate-de-om, supravietuitorul neamului
Cat de mult ii placea uneori sa-l tii de brat, sa-l sustii, sa-l ajuti, dar ce te faci ca alteori il scarbea si-l calca pe nervi acest mod de a i te insinua in intimitatea slabiciunilor: mersul anevoios si cam poticnit, marcat de artrita, precaritatea echilibrului intretinuta de niste ameteli rebele, ce lucrau desigur mana-n mana cu accesele de furie.
Purta mereu dupa el un fel de baston, un bat lacuit incrustat cu serpi incolaciti, cu capete de dragon. Bastonul aducea cu o bata de cioban, mai subtire si mai scurta decat una adevarata, pe masura ciobanului de buzunar care era maestrul.
Uite, totusi, ca in toiul nevricalelor ameninta cu bata aia si nu s-ar fi dat in laturi sa loveasca. Sa te fi ferit atunci, poate nu atat de bat, care s-ar fi rupt probabil intr-o teasta mai intremata, lipsita de prejudecati, cat de blestemele inveninate amestecate cu bale, o mizerie incandescenta venind din strafundul iadului viscerelor maestrului, ca un soi de adagiu sinistru, dezacordat, bubuitor al versurilor sale; asta era maestrul in momentele nefaste, care le precedau si le hraneau probabil pe cele de inspiratie.
El ii expuse odata lui Emanuel o teorie care pasamite i-ar fi vizat pe amandoi, pornind de la o constatare bazata pe observatii indelungate, si anume ca oamenii scunzi sunt mult mai rezistenti decat cei inalti sau de statura medie, si-n general mai longevivi, fiind totodata posesorii unei diversitati de aptitudini fizice. Cica statura scunda, precum cea a asiaticilor, bunaoara, favorizeaza printre altele talentul acrobatic - si uita-te la circari, trapezisti, zburatori sau gimnasti, da, n-ai sa vezi vreodata unul mai inalt de un metru saizeci, iar ceea ce numim instinct de luptator este de asemenea al celor pe care in aparenta natura nu i-a daruit: oamenii mici, scunzi, bestiali, iuti, agili, indemanatici, cu deprinderi de salbaticiune care poate sa se strecoare prin spatii inguste, sa-si pacaleasca adversarul si sa atace prin surprindere, sa aiba precizie si sa loveasca de fiecare data in punctele vitale, eficient, fara sa-si risipeasca energia. Te-ai gandit vreodata ca ei sunt puternici si au mai multa forta decat tipul de gladiator urias, de doi metri si o suta cincizeci de kilograme?
Emanuel dadea din umeri, pai nu se gandise, nu-l framantau pe el chestiile astea, dar daca maestrul, ma rog, o fi si asta un soi de literatura, pai doar un om scund, de saizeci si ceva de kilograme, maxim saptezeci, poate la o adica sa ridice o greutate de trei ori mai mare decat propriu-i trup; forta, da, el o poate avea, dar de rezistenta ce sa mai vorbim?
Uita-te la maratonisti, cat de sfrijiti, scunzi si necantarind mai mult de cincizeci si ceva de kilograme, findca altfel n-ar avea cum sa reziste, in vreme ce omul inalt si solid, care duce dupa el o masa musculara impresionanta, ce i-ar permite sa rastoarne un camion, nu rezista si nu tine la tavaleala. Victoria lui e de o clipa, dupa care oboseste, si uite de ce, maestrul avea si o explicatie stiintifica, anume ca efortul preponderent anaerobic presupune un consum mai mare de oxigen intr-un timp scurt, dupa care se trece in recuperare, in repaus, in moarte... Ce-l preocupa pe sarmanul maestru! Obsesiile astea ciudate, presupusele calitati si avantaje ale unor jumatati de oameni ca el; n-aveai decat sa-l crezi, sa te prefaci pasionat de subiect.
Emanuel abia daca era mai rasarit, cu doua degete mai inalt decat maestrul, insa altminteri se tinea drept si-i placea sa se semeteasca bomband pieptul si nu era deloc urat cu profilul vuturesc si trasaturi bine proportionate, ce emanau vigoare si senzualitate dimpreuna cu coama infoiata, leonina, de un castaniu stralucitor. Ii lipseau doar douazeci de centimetri pentru a fi un adevarat don Juan, dar nu-i pasa, desi poate o fi suferit vreodata din pricina staturii; durase prea putin ca sa-si mai aduca aminte, deh, lasase de mult in urma complexul asta, sublimandu-l si dizolvandu-l pana la disparitie in elocventa gesturilor largi si ferme, la fel de invaluitoare ca vocea calda, baritonala, sustinuta de limbajul limpede, simplu si emancipat totodata, ce-l facea sa-si transforme in aliati si cei mai neampacati adversari. Era un orator de exceptie si se simtea ca pestele in apa printre oameni, chiar daca-si petrecuse adolescenta si tineretea printre carti, intr-o singuratate fanatica, incrancenata si visatoare, despre care era sigur ca-l oprise din crestere. Teoria maestrului i s-ar fi potrivit in privinta incrancenarii lui de luptator, desi n-avea nici un fel de aptitudini pentru confruntari fizice si nu agrease vreodata asa ceva: sa te impui prin forta, plus ca n-avusese vreodata atractie pentru sporturi sau munca fizica. Preocuparile si obsesiile lui erau cu totul altele: invatatura, cartile, studiul tenace - pasiuni sustinute de o nevoie vitala pe care-ar fi putut-o numi dorinta de putere si care nu prea avea de-a face cu puterea fizica, fiindca visul lui era sa devina mai mult decat l-ar fi aratat statura sau originea. Invatase pe branci pentru o diploma de licenta, fara de care nu si-ar fi conceput viitorul. Se desprinsese astfel de conditia proletara a parintilor sai, ridicandu-se, si inca avea sa se ridice: terminase facultatea ca sef de promotie si prinsese, de bine, de rau, un post de profesor in Bucuresti, dar va veni desigur si vremea cand va conta si ca scriitor... Altminteri, erau destul de departe nazuintele lui de teoriile maestrului despre conformatia trupului, calitati si aptitudini fizice. Mima insa atentia, se pricepea sa se prefaca, pentru a-i face placere interlocutorului pe care abia de-l auzea, si totusi odata parca i se dezmorti atentia, atins de rezonanta resemnata din glasul maestrului care spunea ca peste tot in lumea asta sunt oameni inalti si frumosi, dar parca nicaieri atat de putini ca aici. Emanuel tresari: unde aici? Pai in rezervatia asta de specimene sarite din norma de la Portile Orientului, hohoti maestrul Vergilius, si de buna seama ca trebuia sa-l creada, ma rog, cine stie pe ce statistici secrete se baza presupunerea ca romanii ar fi mici si urati de felul lor, adica nicidecum ai nostri ca brazii. Tocmai ca Emanuel nu se osteni sa se mire, asa incat maestrul din nou ca uita-te, uita-te, pai n-am decat sa ma uit la mine si la dumneavoastra, ca doar romani suntem, maestre, insa maestrul ca nu, nu doar la noi, ci si la rude uita-te, la prieteni sau la necunoscutii de pe strada, la care Emanuel ma rog, mimand indoiala, numai sa nu para dezinteresat, plictisit si maestrul ca sa nu care cumva sa crezi ca asta ar fi numaidecat o trasatura orientala. Ba nicidecum, maestre, noi suntem europeni, prin traditie si toate celelalte si pana si ca pozitie geografica; n-avem noi de-a face cu asiaticii aia imputiti...
Maestrul stia si de gluma uneori si-i gusta ironiile, urmandu-si totodata neabatut teoria, bazata mai ales pe situatia nenorocita ca romanii au fost dintotdeauna nevoiti sa reziste, sa supravietuiasca, sa razbata prin vicisitudini de toata mana, sa recurga la tot felul de incropeli si improvizatii de azi pe maine, care-i tin mereu in stare de functionare si uita-te la ei ca sunt mai ales incruntati, rai, tafnosi, pusi pe harta. Se cearta matele-n ei, cum se spune; nu le tihneste si nu le prieste, de orice s-ar apuca tot pe dos le iese, pai pentru ca asa le-o fi dat, si-n plus sunt dezbinati si mai ales prin asta se deosebesc si de orientali, si de occidentali: se ingaduie greu intre ei si de buna seama ca de aici li se trage. Fiecare cu aia a ma-sii, cum se spune, si frate-frate da' branza-i pe bani, un proverb de neregasit intr-o forma asemanatoare la alte popoare, ca si cel cu capra vecinului, de altfel. E greu de inteles si de acceptat ca suntem toti madularele aceluiasi trup. Aluzia la citatul biblic il incita pe Emanuel sa-i atraga atentia pe un ton o gravitate contrafacuta ca suntem un popor crestin, dupa cum se spunea: suntem aici de doua mii de ani... Cine spunea, ce mai conteaza acum, la care maestrul pufni, rahat, infuriat, dar nu pana intr-atat ca sa-si iasa din fire.
Furia aceea ii mentinea tonusul spiritului analitic, pai nu din alte pricini decat ca suna frumos, d-aia se spune popor de crestini si ca suntem aici de doua mii de ani: vorbe de claca, dupa care n-ai decat sa te dai in vant cand nu esti in stare de altceva. Vorbe mari, vorbe goale, mandrie de doi bani, trufie care-ti toaca mintile si-ti vestejeste sufletul si te tine captiv in blestemul neiubirii de semen, si ca romanul s-a impacat de bine de rau cu acest blestem care l-a facut asa cum il vezi: scund si rezistent la multe naprasne si mizerii si-i cel mai adesea si urat, ma rog, maestrul nu se codea sa mearga foarte adanc cu teoria lui, de vreme ce nu se cruta nici pe sine. Pai uratenia, da, cica omul mic, bicisnic, daca mai e si urat din nastere, semanand cu parintii lui sau fiindca asa l-a modelat viata, e cu atat mai apt sa reziste celor mai atroce suferinte si umilinte, care mai degraba il intaresc decat sa-l uzeze sau sa-l rapuna.
Prea patruns si grav arata maestrul, asa incat Emanuel dadu sa destinda atmosfera dand-o pe gluma, cum ca nu conteaza inaltimea ci conteaza istetimea, pai omul mic si urat, da'destept... Istetimea cui? se burzului maestrul; nu-i ardea de gluma in momentul acela, si ca istetimea curvelor astea proaste, care se cred hoate, iar Emanuel ca aveti dreptate, maestre, dar ce putem face? Fusese o intrebare de bun simt si aproape nevinovata, chiar daca o fi avut o nuanta retorica ce ar fi facut-o sa para perversa.
Oricum maestrul trecea printr-un moment de indispozitie pe care el nu fusese in stare de asta data sa-l intuiasca. Atunci a fost prima data cand maestrul isi iesi din fire din pricina lui Emanuel, si unde mai pui ca intre patru ochi, doar ei doi, in casa maestrului zbierand ca oparit sa iasa afara din casa lui si sa nu te mai prind pe aici, taranoi imputit si parvenit si lichea si zdreanta si tot felul de vorbe grele, care pur si simplu il inlemnisera pe Emanuel.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
