Episodul 1. Emanuel
Lumea spunea c-ar fi avut noroc; langa pricepere, curaj, inspiratie, desigur, dar mai ales noroc, un noroc porcesc, daca nu cumva o fi avut si el parte de acel sprijin ocult, garantat printr-un pact cu diavolul; diavolul din umbra, care face si desface, inlesnind calea celor pusi pe jaf, agoniseala si pricopseala.
Ce i-a venit lui imediat dupa revolutie ca s-a imprumutat de la niste veri, cu chitanta, de treizeci de mii de lei, ca sa scoata ceva ca un ziar, o publicatie... Asa a aparut Blocada, in primele cinci saptamani in tiraje de aproape un milion de exemplare. Macar ca daduse o lovitura la care n-ar fi visat in veci de veci, uite ca nu se culca pe o ureche, la umbra, sa-si manance banii in tihna, fiind de felul lui un tip precaut, destupat, drept pentru care a tinut aproape; a tinut cu dintii de bani, de afacerea cu revista si de altele, iar de atunci i-a mers tot mai bine si s-a tot ridicat.
Pai daca l-a dus mintea, deh, l-a dus pe dracu'. Vorbeste lumea, cica, l-a dus si l-a adus. Pe cat de rea si de data dracului e lumea asta, pe-atata-i de proasta, gata sa bage-n gura tot ce zboara. Ganditi-va numai cine era asta si ce a invartit pana sa ajunga ce-a ajuns: magnat de presa, proprietar de posturi de televiziune, milionar in dolari, presedinte de partid, senator si mai apoi ministru...
Emanuel Victor Calomfirescu, caruia avea sa i se mai zica si Regele... A existat un rege cu numele asta, Victor Emanuel, un rege de care lumea n-ar fi avut habar in ignoranta ei, dupa cat o fi stat cu ochii pe regii acestor vremuri de bejanie, iviti peste noapte din nimic. La o adica-i treaba lor ce-au invartit; nu e treaba oilor de unde bea magarul apa, dar nu-i mai putin adevarat ca se cuvine ca lumea sa se intrebe, sa scormoneasca, sa-si aminteasca. Un parlit de profesor de matematica la un liceu industrial, cu fumuri si damfuri grele de scriitor, poet de cenacluri de cartier si autor de romane politiste nepublicate, pai asta-nvartise dom' Emanuel, regele nostru...
Atunci, in primele zile din ianuarie 1990, el se orienta spre un vechi prieten, mentorul si duhovnicul sau, maestrul Vergilius, poetul, Virgil Irimiciuc pe numele lui adevarat. Asta se bucurase de oarecare notorietate de-a lungul timpului publicand opt volume de versuri si facandu-si de lucru niste zeci de ani prin redactiile unor reviste literare, asa incat ar fi avut habar si l-ar fi putut ajuta.
Pe la inceputul anilor optzeci, maestrul Vergilius infiintase un cenaclu, unde se si cunoscusera de fapt, tanarul profesor de matematici fiind indragit din capul locului si sustinut din toata inima de maestru. Asa se face ca Emanuel ii citi pana ii invata pe dinafara cartile oferite cu dedicatii si autografe si-i incredinta la randu-i spre citire manuscrisele sale. Mult s-a mai bucurat Emanuel atunci cand, gratie maestrului, si-a vazut un grupaj de versuri intr-o revista literara si fotografia de june-prim al poeziei cu plete-n vant, desi dupa acel prim moment a cam batut pasul pe loc, facand ani de zile anticamera pe la edituri.
Vremurile erau cum erau, toata lumea-si aminteste, macar ca destui par sa fi uitat. Vremurile, da, pai tragea Emanuel nadejde la marea poezie tragand barca pe uscat dintr-un salariu meschin de profesor si stand cu chirie intr-o garsoniera confort trei din fundul Militarilor, zbuciumandu-se intre orele de curs si scris si straduindu-se totodata sa fie in miezul vietii literare a Bucurestilor ca un veritabil globetrotter al cenaclurilor de casa de cultura de sector? Umbla prin vreo opt cenacluri in afara de al maestrului, seara de seara, tinut in functiune de efervescenta unei vitalitati intelectuale ce-i permitea sa nu atipeasca mai mult de trei-patru ceasuri pe noapte.
Nu stia ce-i aia oboseala; dupa orele dedicate scrisului si slujbei, circula incolo si-ncoace, dopat cu sintagme si metafore pe care le combina si recombina la nesfarsit, asambland si reasambland poeme, intrezarind si inchegand idei intr-o transa perpetua, fulgerata in rastimpuri de marea lui nemultumire - anonimatul in care-si irosea viata, de la o zi la alta mai degradant si mai apasator, vezi, trecusera doi, trei, cinci, oh, sapte ani de cand umbla prin edituri si astepta cu cele patru volume de versuri si cele trei romane politiste, iar asteptarea il seca, il vlaguia si-l indarjea totodata. Scria ca un nebun, ca un posedat ce era de harul letal al geniilor damnate, care n-ar mai fi avut mult pana sa-l rapuna. De buna seama ca ar fi murit aproape nevinovat, maestre, pentru cine scriu daca nu pot sa public?
Astea erau vremurile, ce mai, amutite, disperate, mohorate, cu gust de cenusa... S-ar putea totusi sa nu fi fost chiar atat de rele... cum le vedea si le simtea atunci. Lumea uita tocmai ca sa-si aminteasca, da, iar el trecuse si prin perioade mai bune, daca nu cumva doar amintindu-si de clipele acelea le vedea asa sau din pricina tineretii lui care facea parte din vremurile alea, de care nu s-ar fi putut dezice. Amintirea, da, timpul, despre care chiar maestrul spunea ca lucreaza transfigurand continuu. Ce-ti amintesti ajunge sa fie cu totul altceva decat ce ai trait, iar pe masura ce te indepartezi, ajungi sa te impaci si cu cele mai rele lucruri de care ai avut parte candva, descifrandu-le pasamite rostul si vazand in ele un bine. O lume si un timp rasturnate de amintire, in care noaptea devine zi; ii ramasesera in memorie mai ales noptile petrecute cu maestrul in casa acestuia, discutiile incandescente, lungite pana-n zori in fum de tigare si cafele, iar dupa zece dimineata, cand se dadea liber la alcool romanilor, o luau la colindat prin bodegi de periferie, ca sa ajunga dupa pranz in centru, cu popasuri la Capsa ori la Athenee Palace. Vizite de documentare, de lucru, program de teren, asa spunea maestrul, vezi, scriitorul trebuie sa iasa cand si cand dintre hartoage si sa incerce sa se scuture de acel hal si fior letal, amanand momentul cand i-ar veni de hac, pai sa-si aeriseasca spiritul, sa-si regenereze vazul enorm si simtul monstruos, oh, ce vremuri binecuvantate acelea pe cand ii tinea trena maestrului Vergilius cate o zi si o noapte.
Emanuel nu era, bineinteles, singurul care-l admira si-l diviniza. Maestrul se zbatea pentru multi scriitori fara carti publicate apeland la relatiile lui, desi era tot mai greu. Asemenea lui Emanuel, toti erau in asteptare, unii presimtind apropierea unei perioade de dezghet, in timp ce altii chiar intuiau ce avea sa se intample peste cativa ani, nesfiindu-se s-o spuna; n-ar mai fi mult pana sa se sparga buba si sa se termine intr-un fel sau altul cu porcaria asta... El nu se simtea in stare sa le impartaseasca detasarea vizionara, nerabdator cum era sa-si vada odata o carte tiparita. Singur maestrul ce mai reusea sa-l tempereze, sadindu-i in suflet un graunte de speranta, pai chiar asa, la ce sa-si faca sange rau, ca sa dea satisfactie dusmanului? E un razboi de uzura, deh, un razboi al nervilor, doar cei cu nervii tari rezista, inving, si negresit va veni si vremea ta, Emanuel. Ceva-ceva stiuse maestrul, i-o fi citit pe chip sau in palma, prezicandu-i, chiar daca la ce s-o fi gandit el pe atunci era mult mai putin decat ce avea sa-i ofere soarta lui Emanuel.
Dintre toate specimenele alea de poeti tanjind dupa o glorie nebuloasa, fantomatica, pe care doar de-ai fi atins-o si s-ar fi destramat ca un vis si un cosmar al neputintei, era cam singurul care stia sa se miste in asa fel incat sa fie mereu in preajma maestrului fara sa-l stanjeneasca ori sa-l plictiseasca, drept pentru care multi il priveau chioras, confirmandu-si unii altora banuielile ca ar fi lesinat sa parvina pe spinarea maestrului cu linguseli si gudurandu-se pe langa el ca un catel batut, de-ti facea pur si simplu greata poetasul asta de buzunar, de doi la metru, oh, si care-i problema? Emanuel nu s-ar fi jenat la o adica sa-si recunoasca, pe langa talentul liric, pe acela de a se face agreat, pe care si-l valorifica mai degraba din instinct, fara sa-si propuna cu tot dinadinsul, pai asa e el din nastere, de la Dumnezeu, pe cat de scund, pe atat abil in a se face placut.
I-ar fi fost imposibil sa se schimbe si, oricum, admiratia pentru maestrul Vergilius era de o sinceritate absoluta, iar in rest prea dobitoc sa fii sau orbit de invidie ca sa-i contesti harul de a-l starni la discutii ori monologuri avantate despre orice, subiecte dintre cele mai diverse, unele lipsite de orice interes pentru Emanuel, chiar daca vanturate temeinic prin expresivitatea si spiritul critic al maestrului, adesea ajungeau sa-l seduca. Felul unuia de a spune potrivindu-se de minune cu felul celuilalt de a asculta ii apropiase si-i legase. O mai fi fost si statura. Ca si Emanuel, maestrul Vergilius era putin mai inalt de un metru jumate, iar la cei cincizeci si cinci de ani ai sai, era imputinat la trup, sfrijit, cu obraz ascetic, taiat de o umbra piezisa traversand o retea deasa de riduri; fata de mumie era luminata intermitent, la intervale imprevizibile, de privirea panditoare, animata de o mobilitate panicata. Uitatura aia de nebun, deh, n-o fi fost prea sanatos la cap, dar asta n-ar fi atras prea tare atentia printre poetii aceia, decat numai daca luai aminte ca el ii pastorea; pai maestrul lor, deh, o maimutica cocarjata, o starpitura de om, daca ala s-ar mai fi putut numi om, urat cu draci, insemnat de propria-i uratenie care fierbea in el si nu de putine ori dadea pe-afara. Uneori il vedeai cuprins de crize de furibunde, indreptate impotriva cui se nimerea. Avea destule de reprosat ucenicilor sai, dar acestia ii treceau destul de repede isteriile, lunecand in cealalta extrema: il vedeai dand sa-si ceara iertare-n genunchi, cotropit de accese de generozitate inlacrimate, de un patetism desantat, sarmanul maestru si sarmanul lui suflet, cum se mai zbuciuma ca sa iasa din farama aia de trup pentru a se darui oricui; atunci sa te fi nimerit in preajma lui ca sa profiti, insa prea putini aveau abilitatea, instinctul lui Emanuel. Acesta il citise in profunzime, vezi, nu doar din volumele lui de versuri.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
