Spre rusinea mea, nu-l vazusem pe Dan Puric. Vreau sa spun: nu-l vazusem vorbind despre lume, oameni, Dumnezeu, romani, viata. Il vazusem, fireste, ca actor si – in acelasi timp – stiam despre ascensiunea sa fulgeratoare ca purtator de cuvant al unui anumit segment al intelectualitatii si al ortodoxiei. Erau, insa, informatii, nu impresii directe. Stiam, de pilda, cat de bine s-a vandut cartea „Cine suntem", foarte multi oameni regasindu-se in gandurile sale, pe care insa nu le citisem. Mai stiam si faptul ca atitudinea lui, putin mesianica, putin donquijotesca, a starnit ironia unor intelectuali de varf, nu prea familiari cu ideea ca o conceptie ar putea (sau ar trebui) sa determine si o actiune...
Pe scurt, nu stiam nimic despre Dan Puric. Pentru ca nu poti sustine ca stii ceva, cata vreme te bazezi doar pe ceea ce in justitie se cheama probe indirecte.
Mi-am corectat cat de cat ignoranta in zilele de Pasti (cum ar fi putut fi mai frumos?), urmarind reluarea discutiei cu Catalin Stefanescu si apoi pe cea de la „Nasul". Ei, bine, acum stiu: Dan Puric este devastator. Relatarea intalnirii „de Pateric" cu instructorul auto este unul dintre cele mai bune momente de umor, dar si de filosofie, pe care mi-a fost dat sa le urmaresc vreodata. Cand si-a exprimat groaza de a se urca la volan, in trafic, inca de la prima lectie, omul – care habar n-avea cine ii este elevul – a racnit la el: „Baaa! Nu te-ai saturat sa stai pe locul mortului si sa conduca altul!?" Asa ar trebui sa le spunem si noi romanilor, sustine Puric, „Baaa!, nu v-ati saturat sa stati pe locul mortului si sa va conduca niste tampiti!?"
Nu mai putin interesanta a fost relatarea imprejurarii in care sotiei sale i s-a facut rau in biserica. A scos-o repede la aer si s-a intors sa cerseasca o bucatica de paine, suspectand o criza de hipoglicemie. „Nu se poate!", au raspuns „niste babe ortodoxe", „ca n-a fost inca sfintita!", pana cand un nene din zona s-a zborsit la ele: „Ba!, dati-i omului o bucata de paine, ca daca nu, va trag una de va sfintesc pe loc!"
„~la era crestin adevarat, nu babele alea!", trage concluzia Dan Puric, care insista asupra denaturarii ortodoxiei prin ritualuri si apucaturi mecanice, formale si inflexibile, care n-au nici o legatura cu iubirea si intelepciunea predicate de Iisus Hristos.
Pe cat de impresionanta este cultura lui (trece cu usurinta de la Kant la Parintele Staniloaie si de la textele Sfintilor Parinti la mecanica cuantica), pe atat de natural ii este limbajul, plin de expresii argotice. Mai mult, el sustine ca daca le zici unor lepadaturi ca sunt lepadaturi le faci un serviciu, ca le trezesti!
Are dreptate in tot ceea ce spune? Fireste ca nu. De pilda, greseste flagrant atunci cand sustine ca regizorii de valoare n-ar trebui sa participe la concursurile CNC cot la cot cu debutantii. Dar cum? Sa primeasca automat subventii, indiferent cu ce scenarii vin? OK, cat? Si daca sunt, slava Domnului, mai multi regizori de valoare decat poate subventiona CNC, adica statul? Si cum se masoara valoarea? Dar mai-valoarea? Intre Pintilie si Mungiu care e mai tare?
Este putin prea patruns de rolul sau? As zice ca da, drept care macar o mica parte din ironiile cu care a fost comentat sunt justificate.
Dar nici faptul ca mai greseste, nici acela ca vorbeste de la o tribuna imaginara nu scad cu nimic importanta a ceea ce spune sau inspiratia modului in care o spune. Dan Puric, mimul care a explodat in cuvinte, este o aparitie extrem de oportuna, aproape o necesitate istorica, a picat exact atunci cand era mai util sa pice si sa dea Dumnezeu sa aiba efectele pe care ar trebui sa le aiba – asa cum e de sperat sa aiba ecouri extraordinara „Scrisoare catre liceeni" a lui Tudor Chirila.
Cata vreme mai exista, mai apar asemenea oameni si asemenea demersuri, inca nu suntem pierduti.
tczarojanu@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
