Mecanismul prin care un creator de teatru ajunge sa fie "om de succes" este unul in acelasi timp simplu si complicat. Daca lucrurile sunt ceva mai limpezi si mai usor de urmarit in cazul actorilor (destul ca respectivul sa "joace bine", sa faca vreo reclama-doua, sa apara in vreo emisiune zisa "de divertisment" sau in vreun film zis "de arta", si succesul lui - un fel sau altul de succes - e ca si facut), in cazul regizorilor intra in ecuatie o suma de necunoscute, printre care relatiile aceluia cu critica nu constituie cel mai neinsemnat element.
Intr-adevar, in ceea ce-i priveste pe actori, criticul are, contrar impresiei acreditate, o contributie aproape ignorabila la impunerea sau "demolarea" unui nume: oricat ar lauda sau ar gasi noduri in papura comentatorul, masele largi de spectatori (spectatori de teatru, dar si de film si televiziune) sunt acelea de care depinde gloria sau anonimatul interpretului. In schimb, in ceea ce-i priveste pe regizori, ponderea criticului (ma rog, a opiniei criticului...) este decisiva in formarea unui curent favorabil sau defavorabil, atat in "breasla" cat si in afara ei. Asta pentru ca publicul obisnuit nu este sensibil, cu foarte rare exceptii, decat la text si la jocul actoricesc, pasandu-i destul de putin cine este cel ce face legatura dintre aceste doua componente esentiale ale spectacolului teatral; iar cand ii pasa, motivul sta, de regula, in neplacerea pe care i-o starneste felul cum s-a facut legatura. Pe scurt, pentru a fi inteles si elogiat - sau injurat, fiindca si acesta e un mod de a iesi din anonimatul fa-tal -, regizorul are nevoie de cronicar. (Si invers, caci pentru a fi "uns" drept priceput in meserie comentatorul trebuie sa dovedeasca - si nu doar o data - ca e capabil sa descifreze un discurs regizoral sau altul, tamaierea sau urecherea actorilor procurandu-i doar vizibilitate mondena; care, nu-i asa, nu e nici ea de lepadat...) Numai ca... la cate spectacole vede saptamanal (zilnic, uneori) isi poate lua cronicarul acel ragaz de meditatie indispensabil cunoasterii adevarate - intelectuale dar si senzitive, senzoriale, senzuale - a personalitatii si operei unui regizor? Mai ales ca, de fapt, nu e vorba sa se "apropie" astfel de un singur regizor...
Am facut aceasta lunga introducere pentru a "monta" mai bine (ca tot am vorbit de regie) o observatie - o revelatie, de fapt - ce mi s-a impus de curand in legatura cu un regizor foarte cunoscut si pe care credeam ca-l cunosc foarte bine: Mihai Maniutiu. Am scris adeseori despre el, adica despre spectacolele lui; mai intotdeauna
i-am (le-am) reprosat preocuparea insistenta pentru forma in dauna a ceea ce s-ar chema continut - nu al piesei, ci al spectacolului ca atare. Ei bine, revelatia de care am avut parte a fost ca Maniutiu este, de fapt, un moralist, si inca un moralist grav si sceptic, a carui ironie (atunci cand exista) nu contine nici un dram de complezenta sau de bonomie, ci devine repede sarcasm, un moralist aplecat chiar spre didacticism si care cauta sa-si disimuleze aceasta pornire (eventual antipatica, lui insusi antipatica, la limita) prin cultivarea unui invelis formal sclipitor. Nici vorba ca spectacolele lui sa fie frumoase si goale, ca sub straiul care ia ochii sa nu se afle nimic si ca regizorul sa fi fost interesat doar de acest strai; dimpotriva, ele sunt intotdeauna organizate in jurul unei premise etice, o premisa etica stricta si strict argumentata, inclusiv vizual. De aici, poate, si nemultumirea pe care am resimtit-o de atatea ori: oferindu-ti propriul punct de vedere intr-o forma perfecta, definitiva, fara nici o fisura (nici o fisura imediat detectabila, oricum) intre "viziune" si materializarea ei scenica, Maniutiu iti impune, cumva, o concluzie si te obliga sa ti-o insusesti; iar frumusetea ambalajului e coaja dulce in care iti administreaza, ca vrei ori nu sa-l inghiti, leacul amar ce-i va face, dupa parerea lui, pe oameni mai buni si lumea mai suportabila. Problema e ca... ti-ar placea sa te creada in stare sa gandesti si singur... macar din cand in cand...
Spectacolul care mi-a prilejuit aceasta descoperire se numeste Viitorul e in oua si este cea mai noua premiera a unui teatru consacrat, prin statut, dramaturgiei romanesti (dramaturgiei create de romani, ar fi, poate, mai corect), Theatrum Mundi, unde operele lui Eugen Ionescu (Lectia, Regele moare, Pietonul si furia) au beneficiat - dupa cum mentioneaza si directorul teatrului, Ion Cocora, intr-o declaratie din foaia-program - de mizanscene interesante, ba chiar provocatoare. Provocator este si spectacolul lui Maniutiu, care transforma satira pe tema conformismului mic-burghez (Ionescu reia in piesa nu doar tema, ci si personajele din Jacques sau supunerea) intr-o apocalipsa grotesca, dar nu mai putin inspaimantatoare despre imortalitatea "pericolului rosu". In scenografia foarte pregnanta a Iulianei Vilsan, imaginand un soi de cabina ruginita de submarin cu o arena de circ in mijloc, Jacques-bunicul reinvie din morti sub chipul unui Lenin pigmeu, iar "productia" de oua (rosii!) pe care sunt constransi sa o dea tinerii Jacques si Roberta, adulterata si ea prin "elementul" preluat de la stramosul nemuritor, va fi diseminata in cosmos, intru vesnica vietuire... Actorii - George Ivascu si Ioana Flora, Marius Bodochi si Raluca Penu, Romeo Pop si Irina Barladeanu, Dana Pocea si Carmen Stimeriu, Daniela Ionita, Mihaela (sau Gabriela?) Modorcea, Ilie Gregorian - se supun gandului regizoral si unui ritm (impus de coregraful Mihai Mihalcea) de-a dreptul galopant, recitand, cantand (muzica: Gabriel Basarabescu), jucand(u-se) cu totala convingere si, chiar, cu entuziasm. Le va fi prilejuit si lor vreo revelatie colaborarea cu Maniutiu?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
