Germania nazistă se află sub bombardamentul Aliaţilor, iar Otto Witte, fost acrobat de circ, stă ascuns în rulota lui, sub o ploaie de obuze, aşteptându-şi sfârşitul. Dar, cum nu vrea să moară fără a lăsa o mărturie, se hotărăşte să-şi aştearnă în scris povestea vieţii – o viaţă care numai banală nu se poate numi, căci Otto a fost nici mai mult, nici mai puţin decât regele Albaniei. Inspirându-se dintr-o minciună adevărată, Andrew Nicoll scrie un roman în care istoria şi ficţiunea îşi zâmbesc complice şi împrumută una veşmintele celeilalte. Megalomanul Otto Witte, acest baron von Münchhausen al zilelor noastre, spune cu mult umor povestea cusută cu aţă albă a încoronării sale, fără să piardă nicio ocazie de a-şi tachina cititorii. Aventurile se ţin lanţ, presărate la tot pasul cu reflecţii despre timp, despre capriciile memoriei, despre arta mânuirii condeiului şi a sceptrului şi, nu în ultimul rând, despre... mustăţi.
Născut în 1962 la Dundee, în Scoţia, Andrew Nicoll are în urmă o vastă experienţă publicistică. A publicat proză scurtă în numeroase reviste, printre care şi New Writing Scotland, iar în 2008 şi-a făcut debutul editorial cu romanul The Good Mayor. Distins cu Premiul Saltire pentru cel mai bun roman de debut al anului şi tradus în douăzeci de limbi, The Good Mayor l-a impus pe Andrew Nicoll în lumea literelor şi a fost urmat în 2011 de un nou roman de succes, The Love and Death of Caterina. Cel mai recent roman al lui Nicoll, Dacă citeşti asta înseamnă că am murit (If You’re Reading This, I’m Already Dead, 2012), este în curs de apariţie la Editura ALLFA, în colecţia Strada Ficţiunii.
Gata cu stilul ăsta bombastic, mai bine vorbesc din nou singur decât aşa pompos. Sau mai bine vorbesc cu tine. Mă întreb cine eşti. Un băieţel ieşit din adăpost după o noapte de bombardamente, care o caută cu lumânarea? Copiii mai au obiceiul să facă asta – mă refer la cei care nu au fost smulşi de lângă mama lor să lupte întru apărarea Reich-ului. I-am văzut oprindu-se să culeagă de pe stradă bucăţi strâmbe de metal, dându-le apoi la schimb cu prietenii lor. Oribil! În ce lume i-am crescut pe copiii ăştia dacă au ajuns să creadă că rămăşiţele de la obuze sunt jucării? Nu, nu aş vrea să fii un băieţel. Nu aş vrea ca un copil să dea de ce-o să mai rămână din rulota mea şi să mă găsească pe mine făcut terci înăuntru. Şi nici acum nu te-aş vrea lângă mine.
Mi-aş dori în schimb să fie aici amicul meu Max. Tare mult mi-ar mai plăcea! Dar probabil că Max ar veni cu propria versiune asupra acestei poveşti. Sigur şi-o aminteşte altfel şi ar vrea să o povestească altfel. În orice caz, cred că mi-ar fi alături la greu şi m-ar ţine de mână. Aşa-i corect. Eu aşa am făcut pentru el, iar între mine şi Max lucrurile au fost întotdeauna corecte, serviciu contra serviciu, dar adevărul este că Max şi-a primit porţia lui de moarte, şi cred că oricum nu mai e mult până o să ajung să-i strâng mâna.
Mi-ar plăcea să fii o fată frumuşică, tânără şi impresionabilă, dar dacă ai fi, la ce bun? Eu nu mai sunt bărbatul care eram odinioară. Mai bine nu.
Un câine, în schimb, ar prinde bine. Pe de altă parte, cu toate că se pricep de minune să asculte, cititul nu e tocmai punctul lor forte. Aşa că eşti tu. Un tip. Un tip de treabă. Nu cine ştie ce mare erou. N-ai treabă cu politica. Faci şi tu ce poţi. Eşti instalator sau poate profesor şi faci muncă de voluntariat în timpul raidurilor aeriene. O să vii aici să ajuţi la strângerea molozului, o să dai peste cartea mea, o s-o bagi în buzunar, pe urmă o să pui mâna pe lopată şi o să mă vâri într-un sac, o să-l legi bine, o să te ştergi pe mâini şi o să spui „Sărmanul boşorog!”. Dar înainte de asta o să stăm aici, să bem câteva beri împreună şi să depănăm amintiri despre zilele de demult.
Ia loc, prietene, trage-ţi un scaun, toarnă-ţi un pahar de ceva şi lasă tu bombele. Sunt doar nişte tunete. N-o să-ţi facă rău. Şi acum ascultă-mă, am o poveste să-ţi spun.
(...)
- Tifty, ce scrie?
- Ei bine, dragule, dacă tot insişti, află că scrie aşa: Albánok keres új király.
Vocea lui Tifty suna ca un clinchet de zurgălăi de zână scăldaţi în rom şi pufăiţi dintr-o pipă din spumă de mare. În gura oricui altcuiva, cuvintele astea ar fi sunat ca un sac de pietre scăpat într-un lighean de tinichea. Dar când le rostea ea aveai senzaţia că urechile îţi sunt sărutate de îngeri.
Cu toate astea, începeam să-mi pierd răbdarea şi probabil că se vedea pe faţa mea.
- Înseamnă „Albanezii caută un nou rege”, a zis ea mai departe.
Pe urmă ne-a citit tot articolul: era despre o ţară micuţă şi caraghioasă, de care nu mai auzise nimeni până atunci, cuib de bandiţi şi piraţi. Fusese sub stăpânirea barbarilor de turci, dar acum se eliberase de sub jug străin şi îşi căuta un rege.
- Şi se pare că te-au ales pe tine, dragule. Asta e poza ta.
- Seamănă cu tine, a intervenit şi Max.
- Chiar seamănă, aşa e, a întărit Tifty.
- Nu aduce nici pe departe!
- Putem să verificăm, a spus Max.
- Putem să verificăm, a zis şi Tifty.
Să ştii că eu şi prietenii mei nu ne certam niciodată, dar, dacă se întâmpla vreodată să nu cădem de acord în vreo privinţă, ştiam exact cum să rezolvăm problema: îl întrebam pe Profesorul von Mesmer. Aşa că asta am şi făcut. Am ieşit cu toţii din cort şi ne-am dus în spate, la rulote. Când am ajuns noi Sarah tocmai urca treptele, ducând o tavă cu cafeaua preferată a tatălui ei, iar Tifty a întrebat-o dacă îl putem vedea. Aşa mergeau lucrurile. Nu intrai pur şi simplu peste Profesorul von Mesmer.
- Doar o clipă, a spus Sarah.
A intrat cu tava şi un pic mai târziu Profesorul a ieşit la braţ cu ea.
Am auzit că doctorii au un fel de şmecherie de îţi arată nişte pete de cerneală şi hotărăsc cât de ţicnit eşti în funcţie de ce vezi tu în ele. Profesorul purta ochelari negri ca nişte bălţi de cerneală. Nu am să spun ce vedeam în ei, să nu sară doctorii să mă bage la ospiciu. Nimic bun, în orice caz. Mi se părea că seamănă cu un fluture malefic întins pe faţa lui în locul unde ar fi trebuit să se afle ochii.
A coborât din rulotă, s-a oprit la capătul treptelor şi, sprijinindu-se în baston, ne-a întrebat:
- Cu ce vă pot fi de folos?
Curajos nevoie mare, Max a făcut un pas în faţă, cu ziarul în mână.
- Să lămureşti o dispută. E ăsta Otto sau nu e Otto?
Profesorul ştia că e ceva în faţa lui. Simţise o adiere mângâindu-i obrazul când Max fluturase ziarul sau poate că îi auzise foşnetul unde ar fi trebuit să fie parfumul lui Tifty sau aşa ceva, cert e că ştia şi a întins mâna, dar Max s-a mişcat prea încet. Max întotdeauna se mişca prea încet, iar acum a aşteptat cu o secundă prea mult, aşa încât Profesorul a apucat să bâjbâie cu mâna, apucând în gol ca un schilod.
- Scuze, i-a zis Max dându-i ziarul, iar asta parcă n-a făcut decât să înrăutăţească situaţia.
- La ce mă uit?
- E o fotografie cu Otto, i-a răspuns Max.
Dar Profesorul nu l-a băgat în seamă.
- La ce mă uit? a repetat el.
Cu Sarah vorbea. Stătea în spatele lui, cu buzele aproape de urechea bătrânului.
- E o fotografie de ziar, i-a spus ea. Un bărbat ca la 40 de ani. Are o privire ca de vultur, un nas destul de drăguţ, nici prea mare, nici prea mic, un gât gros – pare puternic –, o mustaţă fantastică, învolburată ca valurile mării, şi pe cap are un fes.
- Seamănă foarte bine cu dragul nostru Otto, a răspuns Profesorul.
A rostit vorbele astea de parcă era Moise coborând de pe munte cu Tablele Legii la subsuoară.
- Îmi pare rău, dar eu nici măcar nu am fes.
- Dragule, dacă e să ne luăm după ziar, poartă fes pentru că e unul dintre barbarii ăia de turci, s-a grăbit Tifty să mă contrazică. Îl cheamă Halim Eddine, este fiul sultanului şi tocmai i s-a oferit tronul Albaniei.
- Mult trebuie să-l mai placă albanezii ăştia!
- Dacă te iei după ziar, îl plac atât de mult, încât îi dau pe mână şi trezoreria imperială. Şi un harem.
- Atunci chiar că trebuie să-l placă al naibii de mult.
- Dragule, nu l-au întâlnit în viaţa lor. Nu l-au văzut decât în fotografiile din ziar.
- Arată exact ca tine, a spus Max.
- Pe mine sigur m-ai păcăli, a spus şi Profesorul.
- Exact ca-n povestea din film, a zis Sarah.
Aşa că le-am răspuns:
- E departe Albania?
Fragment din Dacă citeşti asta înseamnă că am murit, de Andrew Nicoll, în pregătire la Editura Allfa. Traducere de Ioana Văcărescu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
