S-a stins săptămâna trecută, într-o discreţie aproape desăvârşită, chiar dacă era bolnav, un prieten, un poet, un traducător, un ziarist. Dan Radu Stănescu. Înainte de toate a fost un prieten, pe care îl ştiam de peste şase decenii, din prima clasă de şcoală petrecută într-un Ploieşti prăfuit şi patriarhal. (Au urmat mai bine de un deceniu de liceu şi facultate împreună.) Cu câteva luni în urmă am încropit câteva rânduri despre plecarea, la fel de discretă, a „ermitului”, pictorul şi scenograful Vittorio Holtier, şi am evocat atunci momente de pecete din copilăria ploieşteană, petrecute în trei. Mai ales întâlnirile din vacanţele noastre de elevi de la sfârşitul anilor 50. În curtea casei unde locuia Vittorio, ne întâlneam la umbra unui zarzăr sau cais, împreună cu Dan Radu Stănescu, să ne citim poeziile, povestirile sau încropirile de teatru scrise cu naivitatea celor 13, 14 ani sau să facem întreceri literare al căror premiu era un râvnit bilet la cinematograful căruia ne încăpăţânam să-i spunem Roxy, ca înainte de război, şi nu cum fusese botezat de regimul comunist, un nume pe care l-am uitat. Pe atunci credeam toţi trei cu încăpăţânare că avem ceva de spus într-o artă. Vittorio a abandonat scrisul şi a devenit pictor. DRS-ul a scris poezie în continuare. A publicat foarte puţin, primul volum de versuri i-a apărut acum exact patru decenii, se chema „Scrisori către Ariel”. Era, cum excelent remarca Laurenţiu Ulici la vremea aceea, un melancolic cu gesturi sobre, încercând să găsească un drum de mijloc între exaltarea efectivă şi interogaţia reflexivă.
A fost profesor, a trecut la ziaristică, scrisă ori de televiziune, a transmis meserie mai multor generaţii, a tradus destul şi excelent, din franceză, a mai publicat, tot la intervale enorme, volume de poezie. Acum voia să-şi adune într-un volum articolele, mai ales cele apărute în „Ziarul de duminică”.
Bărbat frumos, înalt, subţire, cu o privire caldă, uşor cocârjat în anii din urmă de o boală a oaselor, cu un umor discret, n-a abandonat niciodată dorinţa de a scrie, mai ales versuri. Obsedat de „castelul de nisip”, ca în poezia cu acest titlu publicată acum patruzeci de ani:
„Marea mea aventură
astfel se rezumă:
am văzut numai ce mi s-a pus
sub ochi
am pipăit numai lucrurile de care
m-am sprijinit
am auzit doar ce mi s-a turnat
în urechi
de construit n-am construit
decât cu greu şi sfială
un castel de nisip
şi-mi ţin răsuflarea
ca să nu-l demolez
dar aceasta se întâmplă
numai între cele două refluxuri.”
Îl ştiam şi-l imaginam mereu în garsoniera lui din apropierea centrului Bucureştilor, aplecat asupra foilor albe, migălind asupra unui vers. Încă scria de mână, un scris curat, cu litere mici, egale şi limpezi. Veşnic nemulţumit de rezultat, mereu dornic de perfecţiune, conştient că n-o va atinge. Ne întâlneam rar, ne promiteam lungi discuţii, mereu amânate, doar eram prinşi în maşina de tocat a vremurilor! Eu, mai ales.
Acum a plecat, ca şi Vittorio. Uimitor om. Dumnezeu să-l odihnească!
Nu mă întreb cine urmează. Ştiu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
