Mi se întâmplă să mă obsedeze câte un cuvânt, care se repetă în mintea mea, iar în jurul lui se învârt sensuri, imagini, culori, amintiri, întâmplări care se înghesuie să capete întâietate, nu mă întreb de când ştiu cuvântul acela mirabil, mi se pare că dintotdeauna, dar fireşte că a fost o vreme în care nu ne ştiam. Mă minunez cât de frumos sună. Îmi dau seama că echivalentul lui în altă limbă poate fi mai fermecător, dar nu-mi trezeşte amintiri şi nu mă întreb de ce, ştiu: cuvântul românesc exista în mine înainte să-l fi învăţat. Cum probabil vor fi existat în mine şi toate peisajele asupra cărora mi s-au deschis ochii târziu, şi culorile, şi ororile, şi binele, şi răul. Ca un copil care se naşte din tine şi-l iubeşti oricum arată – oricum ţi se pare cel mai frumos din lume. Convingerea aceasta ne ajută să supravieţuim. Se întâmplă, sigur, la fel în orice limbă. Însă, pentru că sunt român, mi se pare că acel cuvânt românesc n-are pereche şi nu vreau să-l uit. Face parte din mine.
Mi se întâmplă aproape zilnic să deschid un dicţionar, nu doar să caut cuvântul care mă obsedează. Am fel şi fel de dicţionare în jurul meu – explicative, de cuvinte recente, de sinonime, de antonime, nu vă încarc mintea cu grosimile diferite, greutatea, numărul de pagini, autorii, remarcabili cu toţii. De ce nu apelezi, domnule, la internet? pot fi întrebat, e mai simplu. Apelez, când nu am timp şi sunt presat să primesc repede răspunsul pe care-l caut. Dar adevăratele probleme le rezolv cu dicţionarele tipărite, ele îmi dau soliditatea informaţiei, diversitatea, mă întorc la ele chiar dacă am găsit soluţia pe internet, să mă conving. De obicei aflu lucruri în plus.
Când deschid un dicţionar, nu mă întreb de ce o fac. Poate nu cunosc suficient de bine limba română, deşi am scris în viaţa mea de ziarist mii de articole şi în viaţa mea de scriitor zeci de cărţi şi am redactat alte zeci. Poate îmi place să reînvăţ cât de des se poate. N-am nicio îndoială că mă aleg mereu cu cuvinte noi, cu sensuri noi, cu trimiteri uimitoare. Poate dintr-un dor neştiut. Dacă m-aş întreba, sigur aş da peste imaginile, culorile, amintirile, întâmplările care însoţesc cuvintele mele româneşti şi-mi alcătuiesc istoria proprie. Şi de fiecare dată, toate sunt proaspete şi forţele mele aidoma. Cuvintele reîmprospătate mă ajută să-mi confirm rostul şi să nu rătăcesc.
Sunt convins că iubitorii oricărei limbi pot spune la fel.
N-am vrut să mă transpun în pielea niciunuia, mă simt extraordinar în scoica limbii mele.
Toate gândurile acestea au izbucnit în mine în ultima zi a lunii august şi a verii, decretată Ziua Limbii Române. Frumos omagiu, dar inutil. Ziua Limbii Române a fost legiferată anul trecut. Fireşte, autorităţi şi edili s-au grăbit s-o celebreze în fel şi chip, la minima rezistenţă, de mântuială, a rămas sentimentul că lucrurile rămân la suprafaţă, ca la mai toate întâmplările de acest fel. Ce va fi după aceea, ce este deja, acum, la câteva zile? Aceeaşi lipsă de respect faţă de limbă, acelaşi trogloditism în presa scrisă şi audiovizuală, aceeaşi promovare a lipsei de cultură, aceleaşi pervertire şi alienare pornind de la sublimii noştri aleşi. Cinstirea limbii române ar însemna mai degrabă ca toţi cei care promovează acte, legi şi evenimente politice şi culturale să înveţe să vorbească corect. Primul pas: să deschidă un dicţionar. Altminteri, toate sunt de formă. Dar câte din jurul nostru sunt altfel decât de formă? Mai aduce cineva azi, la câteva zile după sărbătoare, un omagiu limbii române?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
