Abia am apucat sa ne obisnuim cu ideea ca genomul uman a fost descifrat, descris cu de-amanuntul si fixat intr-o harta pe cat de ampla, pe atat de complexa. Realizarea aceasta este de o importanta majora, si nu doar ca performanta stiintifica in sine, ci si prin perspectivele pe care le deschide cunoastera structurii si functionarii mecanismelor genetice pentru o mai eficienta interventie medicala in cazul unor boli grave si foarte grave.
Iata insa ca interesul oamenilor de stiinta s-a extins si asupra altor vietuitoare carora li se stabileste genomul. Putem, astfel, sa intrevedem un moment viitor al biologiei, cand fauna si flora terestra vor fi cunoscute nu numai dupa trasaturile fizice luate in seama pana acum, ci si dupa cele puse in lumina de niste subtile analize de laborator. O viziune "interioara" a speciilor, menita sa completeze si sa adanceasca imaginea "de suprafata" a naturii. Pentru un tablou exhaustiv este mai putin importanta ordinea in care se deruleaza cercetarile, iar prioritatile nu se stabilesc in functie de ramura pe care a urcat o specie sau alta in arborele lumii vii. Cu o exceptie totusi: cunoasterea sub aspect genetic a omului se impunea, fara indoiala, ca o urgenta absoluta. Dar rezultate interesante apar, pe traseu, si in cazul unor animale mai putin evoluate.
Un melc marin, din categoria celor fara cochilie, limaxul Aplysia, e inconjurat si el cu destula rabdare de atentia cercetatorilor, preocupati sa studieze cele vreo zece mii de gene raspunzatoare de viata si activitatea acestui nevertebrat in aparenta banal. Odata descifrat, genomul sau umple, de asemenea, un compartiment al cunoasterii generale, insa unele descoperiri realizate la Universitatea Columbia din New York si in Laboratorul de Biostiinta Marina Whitney al Universitatii Florida il transforma in purtatorul unor "chei" folosibile in tratamentul dezordinilor cerebrale ale omului.
De ce tocmai dezordinile cerebrale? Pentru simplul motiv ca in limaxul de mare s-au gasit nu mai putin de 104 gene corespunzatoare unei mari majoritati a genelor umane ce cauzeaza 168 de boli neurologice, intre care parkinsonismul si maladia Alzheimer. S-au mai gasit, e adevarat, si vreo 600 de gene insarcinate cu controlul dezvoltarii creierului, ceea ce ar putea sa para cam mult in cazul unei fiinte inferioare, cu un creier rudimentar. Dupa cum tot exagerata parea si aglomerarea de gene cauzatoare de sinistre maladii neurodegenerative.
Cu atatea "rele" latente depozitate in celulele lui, limaxul de mare devine pentru omul de stiinta cel putin un animal curios, daca nu chiar un pacient, fiindca deocamdata n-avem motive sa ne indoim de normalitatea comportamentala a speciei. In sistemul sau nervos au putut fi identificati abia vreo zece mii de neuroni, fata de cele o suta de miliarde din creierul uman. In diferenta aceasta cantitativa se afla o prima explicatie a faptului ca, intr-un caz, o arma aflata la purtator sta in permanenta inactiva, pe cand in cazul omului aceeasi arma periculoasa se poate amorsa si declansa, cu consecinte dramatice pentru persoana in cauza.
Studiul modului in care interactioneaza manunchiurile de gene cu celulele Aplysiei pune in evidenta mecanisme ale invatarii si memoriei mult simplificate, dar in esenta asemanatoare cu cele ce se dezvolta in imensa retea de neuroni a creierului uman. Nu e aici locul unei discutii detaliate, privind proteinele ce transporta semnalul de-a lungul retelei neuronale a limaxului de mare si despre felul in care se stocheaza informatia pe traseul interconexiunilor celulare. E destul daca amintim faptul ca genele si receptorii implicati in realizarea acestor procese subtile au fost identificati, descrisi, fixati pe harta genomica. Iar o idee importanta ce se poate desprinde din studiul Aplysiei este ca viata si-a creat inca din timpurile primordiale atat "caramizile" necesare constructiei, cat si pe cele cu rol demolator. Numai ca functiile acestora din urma se declanseaza nu in izolare, ci in contextul asigurat de o concentrare masiva a neuronilor si de existenta unor legaturi cerebrale complexe. Creierul voluminos al omului si complicata societate umana reprezinta un mediu mult mai potrivit pentru dezvoltarea maladiilor din zestrea genetica pe care si limaxul de mare o poarta cu sine, fara s-o poata, ca sa spunem asa, intrebuinta integral.
In concluzie: daca subiectul curiozitatii actuale a savantilor traieste neafectat de genele maladiilor neurodegenerative, omul, care nu se poate lauda cu o asemenea performanta idilica, are mereu cate ceva de invatat, inclusiv de la fiintele modeste ale naturii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
