Balul secret al poliţiştilor
Un nou mileniu
Era lui Putin a început la prânz, în ultima zi a secolului XX. Luând pe toată lumea prin surprindere, preşedintele Boris Elţîn şi-a anunţat şovăielnic şi cu respiraţia întretăiată demisia la televizor, cu doar şase luni înainte de încheierea mandatului. Cu o voce încărcată de emoţie, el a rugat poporul rus să-i ierte greşelile şi nereuşitele, declarându-le conaţionalilor săi că Rusia ar trebui să intre în noul mileniu cu „politicieni noi, feţe noi, oameni noi, inteligenţi, puternici şi energici“.
Elţîn înregistrase discursul la Kremlin chiar în dimineaţa aceea. Primii care au aflat despre el, în afară de fiica sa, Tatiana, şi consilierii apropiaţi, au fost tehnicienii de la televiziune care i-au încărcat textul pe prompter. După terminarea discursului, Boris Nikolaevici s-a întors şi şi-a şters lacrimile de la ochi, apoi a deschis o sticlă de şampanie, a turnat în pahare cameramanilor şi celor câţiva membri prezenţi din staff-ul prezidenţial, au ciocnit paharele, iar pe al său l-a dat pe gât dintr-o singură înghiţitură. Chiar în timp ce făcea acest lucru, Vladimir Putin, succesorul său desemnat, se pregătea în spatele unui paravan din aceeaşi încăpere să înregistreze propriul discurs de Anul Nou către popor.
Acesta urma să fie transmis cu puţin timp înainte de miezul nopţii. Dar, mai întâi, Putin trebuia să se ocupe de câteva formalităţi. La ora două a primit „valiza nucleară“ care conţine codurile necesare pentru lansarea unui atac nuclear. Apoi a ţinut o şedinţă de cinci minute cu oamenii din cabinetul său, urmată de o sesiune mai lungă cu cei din Consiliul de Securitate. La şase a semnat primul decret prezidenţial, prin care le garanta lui Elţîn şi membrilor familiei sale imunitate în faţa justiţiei. Apoi a avut o serie de întrevederi private rapide cu miniştrii cheie. Şi, în final, după ce şi-a anulat o călătorie stabilită din vreme la Sankt Petersburg, a plecat în goană de la Kremlin însoţit de coloana prezidenţială, îndreptându-se către aeroportul Vnukovo. Plănuise să întâmpine Anul Nou într-un loc deosebit.
În timp ce miliarde de oameni din lumea întreagă sărbătoreau noul mileniu cu petreceri şi artificii, noul preşedinte al Rusiei se afla la bordul unui elicopter militar, încercând să ajungă în republica rebelă cecenă, în ciuda condiţiilor meteo extrem de nefavorabile. Echipajul a fost constrâns în cele din urmă să aterizeze în Republica Daghestan, aflată în vecinătate. Aceasta era imaginea lui Putin pe care lumea avea să o cunoască şi de care avea să se teamă: cea a unui tip dur, a omului de acţiune obsedat de lupta împotriva teroriştilor şi a separatiştilor, hotărât să readucă mândria unei ţări care sub Elţîn ajunsese să pară haotică şi suferindă.
În timp ce elicopterul se lupta cu forţele dezlănţuite ale naturii deasupra Ceceniei, televiziunea rusă transmitea către naţiune discursul lui înregistrat, scurt şi la obiect, prin care declara că nu va fi exista un gol de putere şi în care îi aducea un omagiu predecesorului său. Discursul conţinea doar un singur angajament politic, care, privit retrospectiv, pare chiar uluitor. Spunea, aşadar: „Statul va fi de neclintit în protejarea libertăţii de exprimare, a libertăţii de gândire, a libertăţii presei şi a drepturilor de proprietate, elementele fundamentale ale unei societăţi civilizate“.
Drepturile şi libertăţile pe care le preamărea erau tocmai acelea care fuseseră anihilate în perioada sovietică şi restabilite apoi sub conducerea lui Elţîn. Şi totuşi, în numai câţiva ani, Putin avea să fie acuzat la rândul său de încălcarea lor, creând un nou model de guvernare autoritaristă post-comunistă, călcând în picioare libertăţile presei şi persecutând marii industriaşi, sau mai bine zis, pe oricine îndrăznea să i se opună.
De ce a acţionat oare Putin aşa? Cheia, sau cel puţin una dintre cheile care să ne facă să înţelegem traseul urmat de Putin, este de a ne uita la Rusia pe care a moştenit-o de la Elţîn – o Rusie care nu numai că era slabă din punct de vedere economic şi militar, ci mai era şi tratată cu superioritate de către Occident.
Elţîn şi Clinton
Ultima vizită întreprinsă de Bill Clinton în Rusia, în calitate de preşedinte al SUA, a fost în iunie 2000, la două luni după învestirea lui Putin în funcţie. Clinton se întâlnise cu Boris Elţîn de circa 20 de ori şi stabilise o relaţie apropiată, de tachinare, care ajunsese să fie descrisă drept „Bill 'n' Boris Show“. Clinton se mai întâlnise şi cu Putin de câteva ori, dar, la fel ca majoritatea liderilor occidentali, încă nu ştia foarte multe lucruri despre el, în afară de talentul la judo şi de fosta carieră de agent KGB, lucru suficient ca să-l facă să fie circumspect în privinţa lui. De data aceasta, însă, a găsit în Putin un negociator dur care, în mod iritant, deja îl vedea pe Clinton drept un preşedinte pe picior de plecare, deşi mai avea puţin peste jumătate de an din mandat.
Fiind cu mai bine de 15 centimetri mai scund decât impunătorul preşedinte american, Putin a compensat acest dezavantaj, ca orice judoka experimentat, prin agilitate şi îndemânare. A reuşit să pareze planurile Statelor Unite de a abandona (sau chiar de a rectifica) Tratatul Rachetelor Antibalistice (ABM) din 1972, fapt care le-ar fi permis Statelor Unite să dezvolte un program naţional de apărare antirachetă – sistemul „Războiul Stelelor“ – susţinut pentru prima dată de către Ronald Reagan. Tratatul ABM le interzicea atât Rusiei, cât şi Statelor Unite să desfăşoare măsuri defensive privind rachetele nucleare, iar pentru Putin acesta era un punct care stătea la baza descurajării nucleare: dacă uneia dintre tabere i se permitea dezvoltarea unor sisteme care ar fi putut să doboare rachetele cu rază lungă ale celeilalte, atunci echilibrul de putere, şi aşa fragil, ar fi fost distrus, iar tabăra care ar fi deţinut scutul ar fi putut fi tentată să lanseze un atac preventiv.
Putin a respins criticile lui Clinton legate de noua campanie violentă pe care o purta în Cecenia şi restricţiile impuse asupra NTV, cel mai important post de televiziune independent din Rusia. A mai vorbit, de asemenea, şi despre resentimentele sale mai vechi, provocate de bombardarea Serbiei în 1999 de către NATO – un eveniment care avea să-i influenţeze major gândirea în materie de politică externă pentru următorii zece ani.
Campania împotriva Serbiei, menită să pună capăt epurării etnice realizate de preşedintele Miloşevici în Kosovo, reprezenta un punct crucial în relaţiile Rusiei cu Occidentul. Moscova l-a sprijinit, în parte, cel puţin, pe Miloşevici în timpul războaielor din Iugoslavia din anii '90, datorită afinităţilor tradiţionale ale ruşilor cu sârbii, care, la fel ca şi primii, sunt slavi de religie creştin-ortodoxă.
Este posibil să se fi exagerat legăturile „frăţeşti“ dintre ruşi şi sârbi, dar Kremlinul cu siguranţă vedea o asemănare între încercările lui Miloşevici de a anihila „terorismul“ şi separatismul din Kosovo şi lupta dusă de Elţîn în Cecenia împotriva aceloraşi probleme. Elţîn îi numise pe rebelii ceceni „bandiţi“, la fel cum şi Miloşevici (şi, la un moment dat, chiar şi guvernul american) considera Armata de Eliberare din Kosovo drept un grup terorist. Aşa că, începerea unui război sângeros în Cecenia, care a dus la zeci de mii de morţi şi la un exod în masă al refugiaţilor, era perfect în concordanţă cu sprijinul acordat lui Miloşevici eforturile sale de a menţine integritatea teritorială a ceea ce mai rămăsese din Iugoslavia.
Însă apelul lui Elţîn de a nu ataca Serbia nu a fost luat în considerare, creând guvernului de la Moscova impresia că toată bonomia din „spectacolul“ cu Bill şi Boris şi vorbăria despre primirea Rusiei post-comuniste în comunitatea naţiunilor civilizate erau de faţadă, iar cuvântul acesteia nu avea prea mare însemnătate. În preajma atacurilor aeriene ale NATO asupra Belgradului, Elţîn avea să explodeze de furie în timpul convorbirilor telefonice cu Clinton şi uneori chiar să-i trântească telefonul în nas.
Evgheni Primakov, prim-ministru pe vremea lui Elţîn, trebuia să ajungă în ziua de 3 martie 1999 la Washington, unde avea planificate o serie de discuţii cu preşedintele Clinton, vicepreşedintele Al Gore şi Fondul Monetar Internaţional. Misiunea sa consta în a obţine un împrumut de mai multe miliarde de dolari ce urma să ajute la stabilizarea economică a Rusiei, care încă se mai clătina după colapsul financiar din august 1998. Potrivit spuselor lui Konstantin Kosacev, asistentul lui Primakov, premierul l-a sunat pe Gore în timpul unei escale la Shannon, în Irlanda, pentru alimentarea cu combustibil şi l-a întrebat: „Intenţionaţi să bombardaţi Iugoslavia?“, la care Gore a răspuns: „Nu pot să vă spun nimic, nu a fost luată nicio decizie.“
Astfel, avionul guvernamental şi-a reluat zborul peste Atlantic, având la bordul său mai mulţi magnaţi ruşi şi funcţionari de stat care beau vodcă şi jucau domino. Apoi, brusc, după patru sau cinci ore de zbor, Primakov a primit un telefon pe o linie securizată, dar prin care totuşi se auzeau hârâituri. La celălalt capăt era Gore, care îl informa că NATO urma într-adevăr să lanseze un atac aerian. Primakov l-a sunat imediat pe Elţîn, a întrebat pilotul dacă aveau suficient combustibil pentru a se întoarce la Shannon, şi apoi a revenit în cabină anunţându-i pe pasageri că a fost întreruptă călătoria: nu mai era indicat să se facă afaceri cu americanii la acel moment.
Reacţia a fost una cât se poate de grăitoare: magnaţii, care s-au lăsat conduşi de patriotism în detrimentul intereselor lor financiare, au izbucnit în aplauze. „A fost foarte emoţionant“, relatează Kosacev. Se dorea ca decizia de a întoarce avionul din zbor la jumătatea drumului să transmită un semnal de nemulţumire profundă din partea Rusiei. În zilele ce au urmat, aceleaşi sentimente s-au revărsat şi în stradă, mii de ruşi protestând în faţa Ambasadei SUA de la Moscova.
Un an mai târziu, în ultima lui vizită prezidenţială, Clinton a descoperit că această rană încă mai supura. Putin s-a înfăţişat drept un om care nu avea să mai permită ca Rusia să fie ignorată sau desconsiderată. Timp de două zile, el şi-a manifestat făţiş dezaprobarea faţă de planurile Statelor Unite pentru crearea unui scut unilateral de apărare antirachetă. Apoi, în dimineaţa de dinaintea plecării, în timpul unei şedinţe de rămas-bun la Kremlin, Putin a emis o ameninţare sumbră prin care, dacă America urma să-şi continue planurile, reacţia Rusiei avea să fie una „corespunzătoare“ şi „poate chiar neaşteptată, probabil asimetrică“; cu alte cuvinte, ruşii nu aveau să încerce egalarea sistemului sofisticat şi costisitor al americanilor, dar aveau să ia măsuri pentru a-i zădărnici eficienţa. Iar acest lucru putea însemna orice, de la producerea unui număr imens de rachete nucleare pentru a sufoca acest scut, la distrugerea instalaţiilor americane imediat după ridicarea lor.
Clintona ascultat prelegerea lui Putin, după care s-a întors către asistentul său, Strobe Talbott, şi i-a şoptit: „Presupun că tipul ăsta crede că nu am înţeles mesajul din prima. Ori e greu de cap, ori crede că eu sunt. Oricum ar fi, hai să terminăm mai repede aici, ca să mergem să-l vedem pe bătrânul Boris“.
Destinşi, americanii au părăsit Kremlinul pentru a-şi lua rămas bun de la prietenul lui Clinton, fostul preşedinte Elţîn, care locuia acum în conacul său de la ţară. Însă, odată ajuns acolo, Clinton avea să aibă parte de o surpriză. Până să ajungă la el, Putin îl sunase deja pe Elţîn şi îi spusese să-i transmită şi mai ferm mesajul lui Clinton, accentuând că Rusia nu avea să tolereze niciun fel de politică americană care ar fi putut să-i pună în pericol siguranţa. După terminarea tiradei, Clinton a îndreptat conversaţia către preocuparea sa legată de viitorul Rusiei. Conform consilierului lui, Strobe Talbott, cuvintele de rămas-bun au fost destul de semnificative şi elocvente faţă de impresia pe care America o avea în privinţa Rusiei, după căderea comunismului:
„Boris, tu ai democraţia în suflet, încrederea poporului în oase, focul unui adevărat democrat şi reformator în vintre. Nu sunt sigur că şi Putin e la fel. Va trebui să fii cu ochii pe el şi să-ţi foloseşti influenţa ca să te asiguri că rămâne pe calea cea bună. Putin are nevoie de tine, Boris. Rusia are nevoie de tine... Tu ai schimbat Rusia. Rusia a fost norocoasă să te aibă. Lumea a fost norocoasă că tu te-ai aflat unde te-ai aflat. Eu am fost norocos să te am. Am făcut multe împreună, noi doi... Am făcut nişte lucruri bune, care vor dăinui. Ai dat dovadă de curaj. Multe dintre lucrurile alea au fost mai greu de făcut pentru tine decât pentru mine. Ştiu asta“.
În timp ce părăsea conacul lui Elţîn, Clinton s-a întors către Talbott şi i-a spus: „Poate că asta e ultima dacă când îl mai văd pe bătrânul Boris. Cred că o să-i simţim lipsa“.
Cuvintele siropoase ale lui Clinton sugerau clar că era de părere că lucrurile au mers bine în Rusia sub conducerea lui Elţîn şi că Rusia era în punctul în care îşi dorea America. În realitate, lucrurile nu mergeau tocmai aşa de bine, iar Rusia nu voia să ajungă chiar în orice punct şi-ar fi dorit America. Ceea ce avea să-i lipsească Americii era un lider rus maleabil până la graniţa supunerii, iar Putin avea să fie orice, numai asta nu.
Din volumul în pregătire la Editura Litera
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
