Invingatorului nu i se iarta nimic, ratatului - aproape totul. Este unul dintre paradoxurile cu care functionam ca oameni, simtindu-ne mai degraba adecvati posturii de invinsi decat de invingatori. Compatimirea, mila sunt sentimente pe care le intoarcem, practic, catre noi insine atunci cand ne revarsam potopul de caldura sufleteasca, intelegere si, nu de putine ori iubire, catre cel ce ramane prea aproape de tarana in detrimentul celui pierdut in inalturi. Pe cel ce reuseste il suspectam de carierism, oportunism, sansa, egoism. Ii punem in carca toate compromisurile posibile. Unii, de ce sa nu o recunoastem, le si fac. Insa e un act de vointa. Vointa pe care ratatii nu o au. Se complac in a fi laudati pentru ceea ce ar fi putut face. Acestia sun ratatii fericiti. Cei care traiesc confortabil in virtualitatea propriei fiinte.
Toata lumea il iubeste pe Platonov. Mai ales, toate femeile din jurul sau il iubesc aproape pana la divinizare. Toate s-ar sacrifica, ar renunta sau chiar renunta la mandrie, la confort, la demnitate doar pentru a-l sluji cu iubirea lor. Nici el nu stie de ce. In tinerete, a avut niste vise, a urmat o facultate. La idealuri si la facultate a renuntat fara niciun motiv intemeiat. Concomitent a renuntat, fugind, si la, probabil, singura iubire din viata sa. E un biet dascal printr-un catun. Casatorit cu o femeie care imbina veneratia cu spaima de a-i fi nevasta, atat de neinsemnata crede Alexandra Ivanovna ca este ea fata de el, incat aproape ca nici nu sesiseaza acest lucru. Singura lui dorinta este de a fi lasat in pace. Starea perpetua a lui Mihail Vasilievici este buimaceala. Se misca aproape abulic, incapabil sa reactioneze la ceea ce este in jurul sau. Platonov - ca si majoritatea personajelor lui Cehov - nu stie ce sa faca cu timpul. Pe de o parte, in momentele de criza, in fapt mereu o falsa revolta, acuza ca si-a risipit viata fara rost, ca nu a facut nimic important pana la acea varsta, iar pe de alta parte continua sa inoate prin mazga numita timp cu o lentoare inimaginabila. Mereu se iluzioneaza ca de maine se va schimba, o va lua de la capat, plin de energie pentru a infaptui lucruri marete. Aceasta credinta insa este mai putin a lui si mai mult a celor care mai cred ca el s-a nascut pentru astfel de lucruri marete. Nimeni nu poate insa sa spuna pe ce se bazeaza aceasta credinta. Cehov nu se arata niciodata dispus sa ne lumineze. Personajele fac referire la un trecut, cam nebulos, din care ar proveni aceasta virtualitate.
Oricum, si idealul este ceva ascuns in ceata lipsei de consistenta sau de reper bine definit: a se pune in slujba omenirii, a face lucruri marete in plan social reprezinta ceva suficient de vag cat sa starneasca entuziasme fara putere de cuantificare. Trandavi, lipsiti de harul de a face ceva, de a actiona, oamenii lui Cehov au nostalgia muncii. Mai mult, cred cu tarie ca munca i-ar putea salva, le-ar da un sens inalt vietii. Chiar daca aspiratiile lor au atingere deseori cu lumea artei, implinirea adevarata o vad in munca fizica, in viata simpla a celor multi. O viata idilica si, fara indoiala, idilizata. Era un fel de mal du siecle al Rusiei din acea perioada, rau ce-l bantuia si pe Lev Nikolaevici Tolstoi, convins ca a carpi ciubote sau a cosi este mai inaltator decat a scrie. In fond, atat Lev Nikolaevici, cat si personajele lui Cehov se refugiaza in aceasta credinta de spaima constiintei propriei ratari, propriei neputinte. Spuneam, in numarul trecut, ca ratarea este proprie numai intelectualului. Personajele lui Cehov simt ca acolo, in viata simpla, nu exista ratare, ci impacare, asumare a ceea ce esti, nu proiectare a ceea ce ai fi putut fi.
Si, totusi, de unde toata aceasta revarsare de iubire, de credinta intr-un om asa cum ni se arata Platonov? Mai mult decat el, toti ceilalti sunt niste neputinciosi. Si se agata cu disperare de ideea ca s-ar mai putea salva punand umarul pentru a-l salva pe Platonov. Se vad impliniti prin participarea la ceva maret facut de cel in care cred ei.
Anton Pavlovici si-a desemnat piesele sale de teatru ca fiind niste comedii. Sigur, in acelasi sens in care si Balzac isi inscria opera intr-o comedie umana. E vorba de tipologii, de caractere, de insectar al lumii. La piesele lui Cehov nu se rade. Pentru ca lumea, in general, nu rade de ratati, de perdanti, de situatii penibile si de oameni jalnici. Toate acestea mai degraba te intristeaza, iti starnesc compasiune. Din teama de a nu fi si tu unul dintre ei. Iar eu cred ca, in strafundurile noastre, stim ca odata, candva am fost si noi jalnici, penibili, demni de aceasta mila mai degraba ravasitoare decat jignitoare in care ne-am complacut. Cel mai iubiti am fost tocmai in aceasta perioada nefasta a vietii noastre. In celelalte, am putut fi admirati, temuti, invidiati, adulati sau ignorati. Marile pasiuni se nasc probabil din nevoia de a ocroti, de a te dovedi tu mai puternic, dar nu pentru tine, ci altruist, pentru cel de langa tine. Fragilitatea, neputinta il fac pe Platonov atat de iubit de femeile din viata lui. Si toate vor sa isi impuna vointa conform modelului lor de Platonov.
Uneori, Platonov are constiinta ca el este o anexa a vointei, dorintei, fricii cuiva. Conteaza mai putin ce isi doreste el - daca isi doreste ceva! -, ci ceea ce isi doresc femeile sa fie el. I se vrea binele, chiar si impotriva vointei sale. De aceea, ceea ce traieste el e halucinant si dramatic. Pentru ca, asemenea oricarui ratat, i se cere mai mult decat poate oferi, decat ceea ce este.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
