Cei care ati avut norocul sa va aflati in Sala Mare a Teatrului National din Bucuresti pe 28 sau/si pe 29 aprilie 2008 inchideti ochii timp de cateva propozitii. Pentru dumneavoastra nu constituie o noutate ca Cheek by Jowl se numara printre companiile teatrale cu buna reputatie din Marea Britanie si din lume. Trupa s-a infiintat in 1981 si se concentreaza mai ales asupra clasicilor, avand o slabiciune anume pentru Shakespeare (dintre cele aproximativ 25 de productii date la iveala, 13 apartin Bardului). In 1990, ziarul The Independent remarca deja influenta unica exercitata de ea asupra teatrului englez. Unul dintre principiile care o guverneaza s-a mentinut: reprezentarea de texte clasice europene cunoscute. Pana acum, s-au montat in premiera zece scrieri de acest gen, printre care Cidul de Corneille si Andromaca de Racine. Au capatat premii nenumarate peste tot in lume, iar in 2001, Donnellan a publicat o carte despre arta interpretativa, Actorul si tinta (aparuta si in Romania).
Cheek by Jowl (se vede, probabil, de la o posta) face parte dintre trupele britanice mai curand text-oriented decat focalizate asupra teatrului... alternativ (citeste corporal). Spre deosebire de Complicite sau Ridiculusmus care, in general, isi scriu scenariile potrivit ideilor pe care doresc sa le exprime, Cheek by Jowl exploreaza piese cunoscute, le desfac in bucati, pentru ca apoi sa le imbrace intr-un vesmant a carui neconventionalitate se inghesuie subtil intre plaselele povestii arhicunoscute, infatisate pe scena. Deasupra tuturor troneaza, insa, actorul. Pentru Donnellan, harul unui actor se educa, nu este o calitate cu care acesta vine pe lume. A fi talentat inseamna a nu fi blocat precum o artera obturata de un cheag de sange.
Felul delicat dar ferm in care Donnelan isi conduce actorii (si utilizeaza mai mult sau mai putin aceeasi trupa) iese in evidenta punand alaturi Troilus si Cressida si A douasprezecea noapte. Una dintre cele mai remarcabile montari carora le-am fost martora de cand sunt in Anglia, A douasprezecea noapte e realizata de echipa Donnellan-Ormerod cu interpreti moscoviti. In 1997 cei doi membri fondatori ai Cheek by Jowl au descoperit si s-au hotarat sa lucreze cu artistii rusi. Ca atare, incepand din 1999, la Moscova s-au pus bazele unei "sucursale" Cheek by Jowl, careia tocmai i se construieste un sediu (din repertoriul companiei mai fac parte Boris Godunov dupa Puskin si Trei surori de Cehov). A douasprezecea noapte nu te poate lasa rece. Nebunul (Igor Yasulovich) e batran si decrepit, dar are o voce irezistibila, pe cand restul eroilor se zbat intr-un amestec de semiobscurantism si veselie inocenta cu cantec, dans si voie-buna. Ca atmosfera este - cum sa zic? - ca si cum i-ai pune pe Shakespeare si Cehov la un loc. Se observa in ea un fel de zvacnet slav, strain dramaturgului din Stratford, un viguros tremur al scolii lui Stanislavski, cu palpitatie a inimii dar si ordine in simtiri, cu adevar dar si tehnica impecabila. Pe de alta parte, englezii din spectacolele produse de Cheek by Jowl in Marea Britanie au rezerva si noblete si par a fi nascuti pentru a-l rosti pe Shakespeare, insa duc lipsa de caldura si accesibilitate. Diferenta dintre cele doua tipuri de joc, rusesc si englezesc, demonstreaza nu doar cat de deosebite sunt cele doua scoli de teatru, ci si faptul ca Donnellan nu impune un stil anume.
In Troilus si Cressida (ca si in A douasprezecea noapte si in toate celelalte productii, de altfel) discretia "condeiului" regizoral incurajeaza de minune afirmarea dimenisunii interpretative. Spatiul de joc are pe doua laturi gradene cu spectatori si este acoperit cu fasii lungi de panza, care pornesc din inaltul scenei. Cateva cuburi albe, grupate dupa necesitati, figureaza scaune, mese, piedestaluri etc. Printre ele se invart grecii, in uniforme negre, si troienii, in alb; Paris si Elena, imbracati ca de nunta (ea, in rochie alba, stransa pe corp, el, in costum de ginerica); Troilus si Cressida, cea din urma in pantaloni albi, maiou cu bretele si tenisi. Doua armate, dintre care cea greaca este o tabara de efeminati, doua povesti de dragoste, ambele soldate cu esec. Asa cum razboiului ii lipseste sensul, relatia dintre Troilus si Cressida incepe si se termina fara rost si ii lasa pe parteneri ravasiti, la fel cum grecii si troienii vor ramane tulburati si intunecati dupa terminarea conflictului. Climat narativ propice introspectiei si psihologizarii. Ulise (Ryan Kiggel) paraseste tiparul inteleptului pe care il asteptam si se dovedeste un caraghios ineficient; Elena (Marianne Oldham), bruna ispititoare, o joaca si pe Cassandra, ceea ce dezvaluie o actrita complexa, apta sa balanseze irecognoscibil intre personaje diametral opuse; Thersit (Richard Cant), un travestit care apare la un moment dat si pe post de Marlene Dietrich, subliniaza caracterul molatic, iubitor de placeri al grecilor.
Fara mijloace multimedia, schimbari masive de decor sau rastalmaciri scenice ale piesei, moderna insa neostentativa, mizanscena spectacolului Troilus si Cressida ofera cadrul perfect in care actorii trec in prim-plan. Si, intr-adevar, ca intotdeauna, acestia par ca au suficienta libertate sa respire. Asa cum marturiseste Donnellan, a cizela un actor implica inlaturarea unor excrescente: "Michelangelo, intrebat cum construieste o statuie, a raspuns ca elimina ceea ce este in plus". Rolul regizorului este sa-l protejeze pe actor, sa-i puna la dispozitie un mediu in care acesta se simte in siguranta, se exprima in voie, isi doboara barierele acumulate, se dezbara de frica.
Mirona Harabor
Londra, august 2008
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
