Vară indiană, 1997
1.
În fiecare zi în ţara asta sunt daţi dispăruţi două mii trei sute de copii.
Dintre aceştia o mare parte sunt răpiţi de unul din părinţi, care trăiesc despărţiţi, şi, în mai mult de cinzeci la sută din aceste cazuri, nici nu se pune problema locului pe unde-ar trebui căutaţi aceşti copii. Majoritatea lor sunt aduşi înapoi în mai puţin de-o săptămână.
O altă parte din cei două mii trei sute de copii sunt fugiţi de acasă. Şi, la fel, majoritatea lor nu stau departe mult timp. De obicei locurile pe unde se învârt sunt cunoscute imediat, sau sunt uşor de stabilit - casa unui prieten e cea mai obişnuită destinaţie.
O altă categorie a copiilor dispăruţi sunt cei abandonaţi - cei izgoniţi din căminele lor sau cei care fug, iar părinţii preferă să nu pună autorităţile pe urmele lor. Cel mai adesea, copiii aceştia umplu adăposturile pentru cei fără locuinţe şi autogările, sau îi vezi pe la colţurile străzilor din cartierele deocheate, iar în cele din urmă înfundă puşcăriile.
Din cei mai mult de opt sute de mii de copii daţi dispăruţi anual în toată ţara, numai trei mii cinci sute până la patru mii sunt cazuri pe care Departamentul de Justiţie le clasifică drept "răpiri non-familiale", sau cazuri în care poliţia respinge rapid alternativele răpirii de către unul din părinţi, a fugii de la domiciliu, a abandonului familial, ori cazuri în care copilul s-a pierdut sau rănit.
Dintre acestea, anual, trei sute de copii dispar şi nu se mai întorc niciodată.
Nimeni - nici părinţii, nici prietenii, nici autorităţile sau organizaţiile de protecţie a copiilor, nici centrele pentru oameni dispăruţi - nu ştie unde se duc copiii aceştia. Posibil în morminte; în beciuri sau în locuinţele unor pedofili; sau poate în abisuri, în găurile din canavaua acestui univers şi de unde nu va veni nicio veste de la ei.
Oriunde s-ar duce aceşti trei sute, ei rămân acolo. Pentru un moment, sau două, soarta lor îi bântuie pe necunoscuţii care au auzit de cazul lor; şi mai mult îi bântuie pe cei cărora le erau dragi.
Fără un cadavru care să rămână în urma lor, ca semn al trecerii lor prin această lume, ei nu mor. Dar ne fac atenţi la acest abis.
Şi rămân dispăruţi.
- Sora mea, a zis Lionel McCready măsurând biroul nostru din clopotniţă, a avut o viaţă foarte grea.
Lionel era un ins masiv cu carnea feţei uşor fleşcăită ca la dulăi, iar umerii largi îi cădeau abrupt din clavicule, de parcă ducea o greutate nevăzută pe ei. Avea un zâmbet chinuit şi timid, însă îţi strângea mâna ferm cu palma lui bătucită. Purta uniforma maro a angajaţilor UPS şi frământa în mâinile sale vânjoase şi cărnoase cozorocul şepcii tot maro de baseball.
- Mama noastră a fost o…, ei bine, să fiu cinstit, o beţivancă. Iar tata ne-a părăsit pe când eram nişte ţânci amândoi. Când creşti în felul ăsta, ajungi să… cred că ajungi să… se poate să strângi multă mânie. Îţi trebuie ceva timp să-ţi limpezeşti minţile, să-ţi dai seama care ţi-e drumul în viaţă. Nu e vorba doar de Helene. Vreau să zic că şi io am avut mari probleme, am trecut printr-o criză serioasă după ce-am făcut douăzeci de ani. N-am fost un înger.
- Lionel, a zis soţia lui.
El a ridicat o mână înspre ea, de parcă trebuia să scuipe totul acum, altfel n-ar mai fi făcut-o niciodată.
- Eu am fost norocos. Am întâlnit-o pe Beatrice. Mi-am îndreptat proastele năravuri. Am o viaţă. Ce vreau să spun, domnule Kenzie şi doamnişoară Gennaro, e că dacă ţi se dă timp, vreo câteva momente de relaxare, atunci creşti, te maturizezi. Te scuturi de toate mizeriile. Soră-mea…, ea încă mai creşte, asta vreau să vă spun. Poate pentru că viaţa ei a fost dură şi…
- Lionel, a zis soţia lui, opreşte-te, nu mai inventa scuze pentru Helene.
Beatrice McCready îşi trecu o mână prin părul ei zmeuriu şi scurt şi zise:
- Dragule, stai jos. Te rog.
Lionel i-a zis:
- Încerc doar să explic că Helene n-a avut o viaţă uşoară.
- Nici tu n-ai avut, i-o întoarse ea, dar tu eşti un tată bun.
- Câţi copii aveţi? întrebă Angie.
Beatrice zâmbi.
- Unul. Matt. Are cinci ani. Acum stă cu fratele meu şi cu soţia lui până o găsim pe Amanda.
Lionel parcă se mai îndreaptă puţin de spate când auzi pomenindu-se de fiul lui.
- E un copil deosebit, a zis el şi părea aproape ruşinat de propria mândrie.
- Şi Amanda? am zis.
- Şi ea e un copil minunat, a zis Beatrice. Şi-i prea mică să umble de una singură prin lume.
Amanda McCready dispăruse din cartier cu trei zile înainte. De-atunci s-ar fi zis că tot Bostonul era preocupat de locul unde s-ar fi putut afla. Poliţia dislocase în căutarea ei mai mulţi oameni decât cei care îl urmăriseră pe John Salvi după schimbul de focuri de la clinica de avorturi, cu patru ani înainte. Primarul a ţinut o conferinţă de presă în care a pledat ca nicio altă afacere comunitară să nu aibă prioritate înaintea găsirii fetiţei dispărute. Felul în care presa informa despre eveniment depăşise limitele saturaţiei: prima pagină a fiecăruia din cele două ziare de dimineaţă; seara, era reportajul de cea mai mare însemnătate la fiecare din cele trei televiziuni importante; actualizări ale ştirilor la fiecare oră, inserate între seriale şi dezbateri televizate.
Iar la capătul a trei zile - nimic. Nici măcar o urmă.
Amanda McCready fusese pe pământ vreme de patru ani şi şapte luni când a dispărut. Mama ei o pusese în pat duminică seara, o mai verificase o dată pe la opt şi jumătate, iar a doua zi dimineaţa, puţin după nouă, se uitase în pătuţul Amandei şi n-a văzut decât cearşafurile păstrând încă adâncitura lăsată de trupul fiicei ei.
Hainele pe care Helene McCready le pregătise pentru fiica ei - un tricou roz, pantaloni de doc, ciorapi roz şi pantofiori sport albi - dispăruseră, ca şi păpuşa ei preferată, o replică blondă a unui copil de trei ani care, în mod straniu, semăna cu proprietara ei, iar Amanda o botezase Pea. Camera nu prezenta urmele vreunei lupte.
Helene şi fiica ei locuiau la al doilea etaj al unui bloc de trei niveluri şi, cu toate că era posibil că Amanda să fi fost răpită de cineva care-ar fi pus o scară sub fereastra dormitorului ei, pe care ar fi deschis-o să poată intra, era prea puţin probabilă această succesiune a evenimentelor. Geamul şi apărătoarea de muşte nu arătau ca şi cum ar fi fost forţate, iar terenul de la temelia zidului nu avea urmele pe care le-ar fi putut lăsa o scară.
Ce era cu mult mai probabil, dacă se lua în considerare faptul că un ţânc de patru ani nu hotărăşte dintr-odată că vrea să plece de unul singur de-acasă în miez de noapte, era că răpitorul intrase în apartament pe uşă, fără să spargă yala şi fără să scoată balamalele din canat, pentru că astfel de acţiuni ar fi fost inutile în faţa unei uşi neîncuiate.
Helene McCready îşi luase o papară straşnică în presă atunci când se aflase această informaţie. La douăzeci şi patru de ore de la dispariţia fiicei ei, News, replica din Boston a tabloidului New York Post, afişa pe prima pagină următorul titlu, cu litere de-o şchioapă:
Hai, intră
Mama micuţei Amanda a lăsat uşa neîncuiată
Sub titlu erau două fotografii, una a Amandei, cealaltă a intrării în apartament. Uşa era larg deschisă, însă, după declaraţiile poliţiştilor, nu aşa fusese găsită uşa în dimineaţa descoperirii dispariţiei micuţei. Da, era neîncuiată, dar larg deschisă - nu.
Totuşi, majorităţii locuitorilor oraşului nu-i prea păsa de această distincţie. Helene McCready îşi lăsase fiica în vârstă de patru ani singură în apartamentul a cărui uşă era neîncuiată, în timp ce ea plecase vizavi, în casa prietenei sale Dottie Mahew. Acolo, ea şi Dottie s-au uitat la TV - au urmărit două seriale de comedie şi filmul săptămânii: Her Father's Sins, cu Suzanne Sommers şi Tony Curtis în rolurile principale. După ştiri s-au uitat şi la jumătate din emisiunea "Entertainment Tonight Weekend Edition", apoi Helene s-a întors acasă.
Cu aproximaţie, vreme de trei ore şi patruzeci şi cinci de minute, Amanda McCready fusese lăsată singură într-un apartament cu uşa descuiată. Conform presupunerilor, cândva în acel interval de timp, fetiţa fie se strecurase afară de una singură, fie fusese răpită.
Eu şi Angie urmăriserăm îndeaproape cazul, la fel ca toată lumea din oraş, şi ne zăpăcise exact cât părea să fi zăpăcit pe toată lumea. Ştiam că Helene McCready se supusese testului cu poligraful în privinţa dispariţiei fiicei ei şi că-l trecuse. Poliţia nu era în stare să găsească nicio pistă de urmărit; umbla vorba că fuseseră consultaţi până şi mediumi. Vecinii, care ieşiseră pe stradă în acea noapte - o noapte caldă de vară indiană, astfel că mai toate ferestrele fuseseră lăsate deschise, iar pietonii hălăduiau încoace şi-ncolo -, declaraseră că n-au văzut nimic care să le dea de bănuit şi nici nu auziseră ceva care să semene a ţipete de copil. Nimeni nu-şi amintea să fi văzut vreun ţânc de patru ani rătăcind de unul singur prin împrejurimi şi nici una ori mai multe persoane suspecte, care să care un copil sau vreun pachet care să dea de bănuit.
Din ce-ar fi putut spune oricine, Amanda McCready dispăruse totalmente, de parcă nici nu s-ar fi născut vreodată.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
