Dispărută fără urmă/ de Dennis Lehane

2 sep 2011 Ziarul Financiar

În Dispărută fără urmă , capodoperă a noului roman noir , Dennis Lehane, autorul unor bestseller-uri celebre, cu ecranizări pe măsură, precum Mystic River sau Shutter Island (Editura Paralela 45, 2009), surprinde într-un fel foarte viu frumuseţea complexă şi întunericul unui Boston al claselor de jos. Thriller captivant, profund evocator când aduce la lumină secretele devastatoare din jurul dispariţiei unei fetiţe, şi care pune la lucru echipa popularilor detectivi Patrick Kenzie şi Angela Gennaro, Dispărută fără urmă a stat la baza unui film îndelung elogiat, în regia lui Ben Affleck şi avându-i în distribuţie pe Casey Affleck, Ed Harris şi Morgan Freeman. Durul cartier Dorchester nu e un loc pentru cei slabi sau nevinovaţi. Spaţiul său aparţine celor încercaţi şi lipsiţi de noroc; străzile sale sunt marcate de rămăşiţele familiilor destrămate, ale inimilor frânte şi ale viselor spulberate. Acum, unul dintre locuitorii săi cei mai tineri lipseşte. Detectivii particulari Patrick Kenzie şi Angela Gennaro nu vor acest caz. Dar, după ce o ascultă pe mătuşa copilului, deschid o anchetă care va pune în pericol totul în cele din urmă, relaţia lor, sănătatea lor mintală, şi chiar viaţa, pentru a o găsi pe fetiţa pierdută.

Vară indiană, 1997

1.

În fiecare zi în ţara asta sunt daţi dispăruţi două mii trei sute de copii.

Dintre aceştia o mare parte sunt răpiţi de unul din părinţi, care trăiesc despărţiţi, şi, în mai mult de cinzeci la sută din aceste cazuri, nici nu se pune problema locului pe unde-ar trebui căutaţi aceşti copii. Majoritatea lor sunt aduşi înapoi în mai puţin de-o săptămână.

O altă parte din cei două mii trei sute de copii sunt fugiţi de acasă. Şi, la fel, majoritatea lor nu stau departe mult timp. De obicei locurile pe unde se învârt sunt cunoscute imediat, sau sunt uşor de stabilit - casa unui prieten e cea mai obişnuită destinaţie.

O altă categorie a copiilor dispăruţi sunt cei abandonaţi - cei izgoniţi din căminele lor sau cei care fug, iar părinţii preferă să nu pună autorităţile pe urmele lor. Cel mai adesea, copiii aceştia umplu adăposturile pentru cei fără locuinţe şi autogările, sau îi vezi pe la colţurile străzilor din cartierele deocheate, iar în cele din urmă înfundă puşcăriile.

Din cei mai mult de opt sute de mii de copii daţi dispăruţi anual în toată ţara, numai trei mii cinci sute până la patru mii sunt cazuri pe care Departamentul de Justiţie le clasifică drept "răpiri non-familiale", sau cazuri în care poliţia respinge rapid alternativele răpirii de către unul din părinţi, a fugii de la domiciliu, a abandonului familial, ori cazuri în care copilul s-a pierdut sau rănit.

Dintre acestea, anual, trei sute de copii dispar şi nu se mai întorc niciodată.

Nimeni - nici părinţii, nici prietenii, nici autorităţile sau organizaţiile de protecţie a copiilor, nici centrele pentru oameni dispăruţi - nu ştie unde se duc copiii aceştia. Posibil în morminte; în beciuri sau în locuinţele unor pedofili; sau poate în abisuri, în găurile din canavaua acestui univers şi de unde nu va veni nicio veste de la ei.

Oriunde s-ar duce aceşti trei sute, ei rămân acolo. Pentru un moment, sau două, soarta lor îi bântuie pe necunoscuţii care au auzit de cazul lor; şi mai mult îi bântuie pe cei cărora le erau dragi.

Fără un cadavru care să rămână în urma lor, ca semn al trecerii lor prin această lume, ei nu mor. Dar ne fac atenţi la acest abis.

Şi rămân dispăruţi.

- Sora mea, a zis Lionel McCready măsurând biroul nostru din clopotniţă, a avut o viaţă foarte grea.

Lionel era un ins masiv cu carnea feţei uşor fleşcăită ca la dulăi, iar umerii largi îi cădeau abrupt din clavicule, de parcă ducea o greutate nevăzută pe ei. Avea un zâmbet chinuit şi timid, însă îţi strângea mâna ferm cu palma lui bătucită. Purta uniforma maro a angajaţilor UPS şi frământa în mâinile sale vânjoase şi cărnoase cozorocul şepcii tot maro de baseball.

- Mama noastră a fost o…, ei bine, să fiu cinstit, o beţivancă. Iar tata ne-a părăsit pe când eram nişte ţânci amândoi. Când creşti în felul ăsta, ajungi să… cred că ajungi să… se poate să strângi multă mânie. Îţi trebuie ceva timp să-ţi limpezeşti minţile, să-ţi dai seama care ţi-e drumul în viaţă. Nu e vorba doar de Helene. Vreau să zic că şi io am avut mari probleme, am trecut printr-o criză serioasă după ce-am făcut douăzeci de ani. N-am fost un înger.

- Lionel, a zis soţia lui.

El a ridicat o mână înspre ea, de parcă trebuia să scuipe totul acum, altfel n-ar mai fi făcut-o niciodată.

- Eu am fost norocos. Am întâlnit-o pe Beatrice. Mi-am îndreptat proastele năravuri. Am o viaţă. Ce vreau să spun, domnule Kenzie şi doamnişoară Gennaro, e că dacă ţi se dă timp, vreo câteva momente de relaxare, atunci creşti, te maturizezi. Te scuturi de toate mizeriile. Soră-mea…, ea încă mai creşte, asta vreau să vă spun. Poate pentru că viaţa ei a fost dură şi…

- Lionel, a zis soţia lui, opreşte-te, nu mai inventa scuze pentru Helene.

Beatrice McCready îşi trecu o mână prin părul ei zmeuriu şi scurt şi zise:

- Dragule, stai jos. Te rog.

Lionel i-a zis:

- Încerc doar să explic că Helene n-a avut o viaţă uşoară.

- Nici tu n-ai avut, i-o întoarse ea, dar tu eşti un tată bun.

- Câţi copii aveţi? întrebă Angie.

Beatrice zâmbi.

- Unul. Matt. Are cinci ani. Acum stă cu fratele meu şi cu soţia lui până o găsim pe Amanda.

Lionel parcă se mai îndreaptă puţin de spate când auzi pomenindu-se de fiul lui.

- E un copil deosebit, a zis el şi părea aproape ruşinat de propria mândrie.

- Şi Amanda? am zis.

- Şi ea e un copil minunat, a zis Beatrice. Şi-i prea mică să umble de una singură prin lume.

Amanda McCready dispăruse din cartier cu trei zile înainte. De-atunci s-ar fi zis că tot Bostonul era preocupat de locul unde s-ar fi putut afla. Poliţia dislocase în căutarea ei mai mulţi oameni decât cei care îl urmăriseră pe John Salvi după schimbul de focuri de la clinica de avorturi, cu patru ani înainte. Primarul a ţinut o conferinţă de presă în care a pledat ca nicio altă afacere comunitară să nu aibă prioritate înaintea găsirii fetiţei dispărute. Felul în care presa informa despre eveniment depăşise limitele saturaţiei: prima pagină a fiecăruia din cele două ziare de dimineaţă; seara, era reportajul de cea mai mare însemnătate la fiecare din cele trei televiziuni importante; actualizări ale ştirilor la fiecare oră, inserate între seriale şi dezbateri televizate.

Iar la capătul a trei zile - nimic. Nici măcar o urmă.

Amanda McCready fusese pe pământ vreme de patru ani şi şapte luni când a dispărut. Mama ei o pusese în pat duminică seara, o mai verificase o dată pe la opt şi jumătate, iar a doua zi dimineaţa, puţin după nouă, se uitase în pătuţul Amandei şi n-a văzut decât cearşafurile păstrând încă adâncitura lăsată de trupul fiicei ei.

Hainele pe care Helene McCready le pregătise pentru fiica ei - un tricou roz, pantaloni de doc, ciorapi roz şi pantofiori sport albi - dispăruseră, ca şi păpuşa ei preferată, o replică blondă a unui copil de trei ani care, în mod straniu, semăna cu proprietara ei, iar Amanda o botezase Pea. Camera nu prezenta urmele vreunei lupte.

Helene şi fiica ei locuiau la al doilea etaj al unui bloc de trei niveluri şi, cu toate că era posibil că Amanda să fi fost răpită de cineva care-ar fi pus o scară sub fereastra dormitorului ei, pe care ar fi deschis-o să poată intra, era prea puţin probabilă această succesiune a evenimentelor. Geamul şi apărătoarea de muşte nu arătau ca şi cum ar fi fost forţate, iar terenul de la temelia zidului nu avea urmele pe care le-ar fi putut lăsa o scară.

Ce era cu mult mai probabil, dacă se lua în considerare faptul că un ţânc de patru ani nu hotărăşte dintr-odată că vrea să plece de unul singur de-acasă în miez de noapte, era că răpitorul intrase în apartament pe uşă, fără să spargă yala şi fără să scoată balamalele din canat, pentru că astfel de acţiuni ar fi fost inutile în faţa unei uşi neîncuiate.

Helene McCready îşi luase o papară straşnică în presă atunci când se aflase această informaţie. La douăzeci şi patru de ore de la dispariţia fiicei ei, News, replica din Boston a tabloidului New York Post, afişa pe prima pagină următorul titlu, cu litere de-o şchioapă:

Hai, intră

Mama micuţei Amanda a lăsat uşa neîncuiată

Sub titlu erau două fotografii, una a Amandei, cealaltă a intrării în apartament. Uşa era larg deschisă, însă, după declaraţiile poliţiştilor, nu aşa fusese găsită uşa în dimineaţa descoperirii dispariţiei micuţei. Da, era neîncuiată, dar larg deschisă - nu.

Totuşi, majorităţii locuitorilor oraşului nu-i prea păsa de această distincţie. Helene McCready îşi lăsase fiica în vârstă de patru ani singură în apartamentul a cărui uşă era neîncuiată, în timp ce ea plecase vizavi, în casa prietenei sale Dottie Mahew. Acolo, ea şi Dottie s-au uitat la TV - au urmărit două seriale de comedie şi filmul săptămânii: Her Father's Sins, cu Suzanne Sommers şi Tony Curtis în rolurile principale. După ştiri s-au uitat şi la jumătate din emisiunea "Entertainment Tonight Weekend Edition", apoi Helene s-a întors acasă.

Cu aproximaţie, vreme de trei ore şi patruzeci şi cinci de minute, Amanda McCready fusese lăsată singură într-un apartament cu uşa descuiată. Conform presupunerilor, cândva în acel interval de timp, fetiţa fie se strecurase afară de una singură, fie fusese răpită.

Eu şi Angie urmăriserăm îndeaproape cazul, la fel ca toată lumea din oraş, şi ne zăpăcise exact cât părea să fi zăpăcit pe toată lumea. Ştiam că Helene McCready se supusese testului cu poligraful în privinţa dispariţiei fiicei ei şi că-l trecuse. Poliţia nu era în stare să găsească nicio pistă de urmărit; umbla vorba că fuseseră consultaţi până şi mediumi. Vecinii, care ieşiseră pe stradă în acea noapte - o noapte caldă de vară indiană, astfel că mai toate ferestrele fuseseră lăsate deschise, iar pietonii hălăduiau încoace şi-ncolo -, declaraseră că n-au văzut nimic care să le dea de bănuit şi nici nu auziseră ceva care să semene a ţipete de copil. Nimeni nu-şi amintea să fi văzut vreun ţânc de patru ani rătăcind de unul singur prin împrejurimi şi nici una ori mai multe persoane suspecte, care să care un copil sau vreun pachet care să dea de bănuit.

Din ce-ar fi putut spune oricine, Amanda McCready dispăruse totalmente, de parcă nici nu s-ar fi născut vreodată.

Mătuşa ei, Beatrice McCready, ne chemase în după-amiaza aceea. I-am spus că nu credeam că noi am puteam face mai mult decât făceau deja pentru nepoata ei o sută de poliţişti, jumătate din presa bostoniană şi mii de oameni obişnuiţi.

- Doamnă McCready, i-am spus, păstraţi-vă banii.

- Prefer să-mi salvez nepoata, a spus ea.

Acum, când din vânzoleala orei de vârf a traficului din seara aceea de miercuri nu mai rămăseseră decât nişte ţiuituri îndepărtate de alarme şi ambalări de motoare pe bulevardul de sub ferestrele noastre, eu şi Angie stăteam în biroul nostru din clopotniţa bisericii Sf. Bartolomeu din Dorchester şi-i ascultam pe mătuşa şi pe unchiul Amandei pledându-i cauza.

- Cine e tatăl Amandei? a zis Angie.

Greutatea aceea păru să se lase iarăşi pe umerii lui Lionel.

- Nu ştim. Eu şi Beatrice credem că e un tip pe nume Todd Morgan. A fugit din oraş imediat după ce Helene a rămas gravidă. Nimeni n-a mai auzit de el de-atunci.

- Dar lista posibililor taţi e lungă, spuse Beatrice.

Lionel îşi lăsă ochii în podea.

- Domnule McCready, am zis.

S-a uitat la mine.

- Lionel.

- Lionel, te rog ia loc, am zis.

După un scurt moment de sforţare, s-a înşurubat într-un mic fotoliu aflat de cealaltă parte a mesei de lucru.

- Acest Todd Morgan, spuse Angie de-ndată ce termină de notat numele pe-o foaie. Poliţia ştie pe unde se află?

- Mannheim, Germania, spuse Beatrice. S-a înrolat în armată şi e detaşat acolo. Era în cazarmă când a dispărut Amanda.

- Şi l-au eliminat de pe lista suspecţilor? am întrebat. Nu putea în niciun fel să-şi pună vreun prieten s-o facă?

Lionel îşi drese vocea, apoi îşi lăsă iar ochii în pământ.

- Poliţia ne-a spus că el e jenat de relaţia sa cu sora mea şi că oricum nu crede că e copilul lui.

S-a uitat la mine cu acei ochi disperaţi, blânzi.

- Ne-au spus că răspunsul său a fost: "Dacă-mi trebuie un broscoi care să se cace şi să plângă tot timpul, pot să fac unul nemţesc."

L-am simţit înfiorându-se, rănit şi cutremurat că trebuise să-i spună nepoată-sii şobolan de pled, şi-am dat din cap, înţelegător.

- Povesteşte-mi despre Helene, am spus.

Nu erau multe de povestit. Helene McCready era sora mai mică cu patru ani a lui Lionel, avea, adică, douăzeci şi opt. Abandonase liceul "Monsignor Ryan Memorial" chiar din primul an, şi încă nu-şi luase diploma de care tot spunea că avea să şi-o ia. La şaptesprezece ani a fugit cu un tip cu cincisprezece mai în vârstă decât ea şi a trăit şase luni într-o parcare de rulote din New Hampshire, până să se întoarcă acasă cu faţa învineţită/însângerată, după ce făcuse deja primul din cele trei avorturi. De-atunci muncise într-o mulţime de locuri: fusese casieriţă la Stop & Shop, funcţionară la Chess King, muncitoare într-o spălătorie chimică, recepţioneră la poştă, dar nu reuşise să-şi păstreze nicio slujbă mai mult de optsprezece luni. De când îi dispăruse fiica, îşi luase liber de la Li'l Peach, unde lucra cu jumătate de normă, era operatoarea maşinii de loterie şi nu dădea semne c-ar vrea să se întoarcă la muncă.

- A iubit-o pe fetiţa aceea, totuşi, a zis Lionel.

Beatrice părea să aibă o cu totul altă opinie, dar rămase tăcută.

- Unde-i acum Helene? A zis Angie.

- La noi acasă, spuse Lionel. Avocatul cu care-am luat legătura ne-a spus c-ar trebui s-o ţinem departe de ochii lumii, cât putem.

- De ce? am zis.

- De ce? a zis Lionel.

- Mda, vreau să zic că fetiţa ei e dispărută. N-ar trebui oare să facă apeluri către public? Cel puţin să împânzească tot cartierul cu afişe.

Lionel deschise gura, dar apoi o închise fără să rostească niciun cuvânt. Se uită în jos la încălţările sale.

- Helene nu e pregătită pentru aşa ceva, a zis Beatrice.

- De ce nu? a zis Angie.

- Pentru că... ei bine, pentru că-i Helene, a zis Beatrice.

- Poliţia monitorizează telefonul din apartamentul ei în caz că se va cere o răscumpărare?

- Da, răspunse Lionel.

- Dar ea nu-i acolo, observă Angie.

- Pentru ea a fost prea mult, spuse Lionel. Avea nevoie de intimitate.

Şi-a dus mâinile înainte, s-a uitat la noi.

- A, intimitatea ei, am zis.

- Desigur, zise şi Angie.

- Uite, Lionel începu să-şi frământe iar şapca, ştiu cum poate să vi se pară. Chiar ştiu. Dar oamenii îşi arată îngrijorarea în feluri diferite, nu-i aşa?

Am dat din cap, nu prea convins.

- Dacă a făcut trei avorturi, am zis şi Lionel s-a cutremurat, ce-a convins-o să o nască pe Amanda?

- Cred c-a decis că e vremea.

Lionel s-a aplecat înainte şi faţa i s-a luminat.

- De-aţi fi văzut ce încântată era în timpul sarcinii. Vreau să zic că viaţa ei avea un scop, ştiţi? Era sigură că acest copil va face să fie totul mai bine.

- Pentru ea, zise Angie. Dar pentru copil?

- Exact asta am spus şi eu la vremea aceea, a zis Beatrice.

Lionel se întoarse spre cele două femei, cu ochii măriţi şi iarăşi disperaţi.

- Fiecare era bună pentru cealaltă, spuse el. Eu asta cred.

Beatrice se uită la pantofii ei. Angie se uita pe fereastră.

Lionel se uită iar la mine.

- Erau.

Am dat din cap, iar faţa lui de dulău se relaxă, uşurată.

- Lionel, zise Angie, încă uitându-se pe geam, am citit toate articolele din ziare. Nimeni nu pare să ştie cine-ar fi putut-o lua pe Amanda. Poliţia pare să fie încurcată, iar Helene, conform celor apărute prin presă, zice că nici ea nu are nicio idee în această privinţă.

- Ştiu, Lionel a dat din cap.

- Bun, în regulă, Angie şi-a întors faţa de la fereastră şi se uită la Lionel. Tu ce crezi că s-a întâmplat?

- Nu ştiu, zise el şi-şi strânse şapca în mâini atât de tare, de credeam c-are s-o rupă în pumnii lui mari. Parc-ar fi fost sorbită în ceruri.

- Helene se întâlnea cu cineva?

Beatrice pufni din vârful buzelor.

- Cineva stabil? am zis.

- Nu, răspunse Lionel.

- Presa sugerează că se învârte în compania unor indivizi respingători, spuse Angie.

Lionel ridică din umeri, de parcă ar fi fost obişnuit cu aşa ceva.

- Se-nvârte pe la Filmore Tap, spuse Beatrice.

- Aia-i cea mai împuţită speluncă din Dorchester, zise Angie.

- Şi gândiţi-vă câte alte baruri concurează pentru onoarea asta, zise Beatrice.

- Nu-i aşa rea, zise Lionel şi se uită la mine cerşindu-mi sprijinul.

Mi-am ridicat mâinile, cu palmele spre el.

- De obicei port un pistol la mine, Lionel. Dar când intru în Filmore Tap devin neliniştit.

- Filmore e recunoscut ca bar de drogaţi, zise Angie. Se zice că pe-acolo intră şi iese cocaina şi heroina de parc-ar fi aripioare picante de pui. Sora ta are probleme cu drogurile?

- Vrei să zici cu heroina?

- Vrea să zică cu orice fel de drog, spuse Beatrice.

- Fumează niţică iarbă, zise Lionel.

- Niţică iarbă? am întrebat. Sau multă iarbă?

- Cât înseamnă multă? mă întrebă el.

- Ţine pe noptieră vreun bong sau vreo pensă pentru jointuri? zise Angie.

Lionel îi aruncă o privire furişă.

- Nu e dependentă de niciun drog anume, spuse Beatrice. Atâta că mai degustă.

- Cocaină? am zis.

Beatrice dădea din cap, iar Lionel se uita la ea înmărmurit.

- Pastile?

Beatrice ridică din umeri.

- Ace? am zis.

- O, nu, făcu Lionel.

Beatrice a zis:

- Din câte ştiu eu, nu.

Se mai gândi puţin şi continuă:

- Nu. am văzut-o amândoi în pantaloni scurţi şi maieu. Am fi văzut urme.

- Staţi, ridică Lionel o mână. Ia staţi. Ar trebui să o căutăm pe Amanda, nu să vorbim despre proastele obiceiuri ale soră-mii.

- Trebuie să aflăm tot despre Helene şi despre obiceiurile ei şi despre prietenii ei, zise Angie. Atunci când dispare un copil, motivele sunt adesea pe undeva, pe lângă casă.

Lionel se ridică în picioare, iar umbra sa acoperi tăblia biroului.

- Ce vrea să însemne asta?

- Stai jos, îi zise Beatrice.

- Nu. Trebuie să ştiu ce vrea să zică asta. Sugeraţi că soră-mea ar putea avea ceva de-a face cu dispariţia Amandei?

Angie îl privi calmă, fermă.

- Asta să-mi spui dumneata.

- Nu, zise el tare. E bine? Nu.

Se uită în jos spre soţia sa.

- Nu-i o infractoare, bine? E o femeie care şi-a pierdut copilul. Ştiţi asta?

Beatrice se uita în sus, spre el, cu o expresie de nepătruns pe faţă.

- Lionel, am zis.

El se uita în jos spre soţia sa, apoi s-a uitat spre Angie.

- Lionel, am zis din nou, iar el s-a întors către mine. Tu însuţi ai spus că Amanda parcă ar fi fost sorbită în cer. În regulă. Cinzeci de poliţişti o caută. Poate chiar mai mulţi. Voi doi vă ocupaţi de treaba asta. Vecinii din cartier...

- Mda, făcu el. Chiar mulţi. Au fost grozavi.

- Bun. Atunci unde-i Amanda?

El s-a uitat la mine de parcă aş fi putut deodată s-o scot din vreun sertar al biroului meu.

- Nu ştiu.

A închis ochii.

- Nimeni nu ştie, am zis. Iar dacă avem să ne ocupăm şi noi de treaba asta - nu spun că o vom face...

Beatrice îşi îndreptă spatele în fotoliu, fără să se ridice, uitându-se la mine cu o privire grea.

- Dar dacă o vom face, atunci va trebui să pornim de la ipoteza că, dacă a fost răpită, atunci cineva din apropiaţii ei a făcut-o.

Lionel se aşeză iarăşi.

- Deci credeţi c-a fost răpită.

- Dumneata nu crezi? întrebă Angie. Un copil de patru ani care-ar fi plecat de unul singur, n-ar mai putea fi după aproape trei zile pe străzi, fără să fi fost văzut.

- Mda, făcut el de parcă ar fi fost pus în faţa unui lucru de care ştia că e adevărat, dar pe care, până atunci, îl ţinuse departe de mintea sa. Mda, probabil că aveţi dreptate.

- Aşadar ce facem acum? întrebă Beatrice.

- Vreţi părerea mea sinceră? am zis.

Şi-a înălţat uşor bărbia, ochii ei aţintiţi ferm într-ai mei.

- Nu sunt sigură.

- Aveţi un băiat care urmează să meargă la şcoală, aşa-i?

Beatrice dădu din cap.

- Păstraţi banii pe care ni i-aţi fi dat nouă şi investiţi-i în educaţia lui.

Beatrice nu şi-a mişcat capul, îi rămăsese înălţat, uşor întors spre dreapta, pentru o clipă însă ai fi putut crede c-a fost pleznită peste faţă.

- Deci nu veţi lua cazul acesta, domnule Kenzie?

- Nu sunt convins că are vreun rost.

Vocea lui Beatrice s-a înălţat în biroul nostru strâmt.

- Un copil e...

- Dat dispărut, zise Angie. Da. Însă o mulţime de oameni o caută. Presa se ocupă pe larg de acest caz. Toată lumea din oraş şi probabil majoritatea locuitorilor statului ştiu cum arată Amanda. Credeţi-mă, majoritatea sunt cu ochii în patru şi-o caută pe ea.

Beatrice se uită către Lionel, care ridică uşurel din umeri. Ea îşi întoarse privirea de la el şi şi-o aţinti în ochii mei. Era o femeie mică, nu mai înaltă de cinci picioare şi trei inci. Faţa ei palidă, stropită de pistrui de aceeaşi culoare ca cea a părului, avea forma unei inimi şi rotunjimi de copilă în nasul mărunţel şi-n bărbie, iar pomeţii îi erau precum ghindele. Însă împrejurul ei emana o aură furioasă şi puternică, de parcă pentru femeia asta a ceda însemna a muri.

- Am venit la voi pentru că voi găsiţi oameni, zise ea. Asta faceţi voi. Acum câţiva ani l-aţi găsit pe bărbatul care-a ucis toţi oamenii aceia, aţi salvat un copil şi pe mama lui dintr-un loc de joacă. Voi...

- Doamnă McCready, a zis Angie, ridicând o mână.

- Nimeni n-a vrut să vin aici, spuse Beatrice. Nici Helene, nici soţul meu, nici poliţia. "Îţi risipeşti banii", mi-au zis toţi. "Nici măcar nu-i copilul tău", mi s-a spus.

- Draga mea, a zis Lionel şi-şi puse mâna peste ale ei.

Beatrice i-a dat-o la o parte, s-a aplecat înainte până când braţele ei s-au proptit în tăblia biroului, iar ochii ei de safir erau înfipţi într-ai mei.

- Domnule Kenzie, puteţi s-o găsiţi.

- Nu, am zis moale. Nu dacă e ascunsă cât de cât. Nu dacă o grămadă de oameni, care se pricep la fel de bine ca şi noi la treburile astea, n-au fost nici ei în stare să o găsească. Noi n-am fi decât doi oameni în plus, doamnă McCready, nimic mai mult.

- Unde bateţi?

Vocea ei era din nou joasă şi rece.

- Unde bate? a zis Angie. La ce-ar folosi două perechi de ochi în plus?

- Dar la ce-ar dăuna? a zis Beatrice. Puteţi să-mi spuneţi cu ce-ar dăuna?

Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Paralela 45, colecţia Bestseller. Traducere din limba engleză de Onofre Bouvila.