Doina Ruşti este una dintre cele mai apreciate voci feminine ale literaturii contemporane. Tradusă în nouă limbi, invitată la numeroase târguri şi evenimente internaţionale, s-a impus în special prin romanele cu tematică diversă şi construcţie solidă, cele mai multe apărute la Polirom. Dintre romanele sale amintim Fantoma din moară (2008), roman amplu despre comunismul românesc, distins cu Premiul pentru Proză al USR, Zogru (2006), reeditat în colecţia Top 10+, şi Lizoanca la 11 ani (2009), recompensat cu Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române.
Doina Ruşti trăieşte în Bucureşti, este profesor universitar şi scenarist.
– Dragă Doina Ruşti, ai lansat la începutul lunii aprilie un nou roman, „Manuscrisul fanariot”. Ce înseamnă el în ansamblul creaţiei tale? Care e părerea autorului despre propria sa carte?
– Mi-a plăcut să-l scriu. Aş mai fi avut mult de scris. Este romanul asupra căruia am întârziat cel mai mult.
– Cum a fost trecerea de la problemele zilelor noastre, din precedentul roman, la atmosfera de acum mai bine de două veacuri, o lume pe care chiar şi istoricii o descriu bâjbâind?
– Am o pasiune pentru secolul al XVIII-lea, una veche de tot. De-a lungul vieţii, am adunat atât de multe informaţii despre perioadă, încât aş putea să mai scriu câteva romane. Mă fascinează manuscrisele, fie că sunt scrisori, fie că sunt acte administrative sau simple însemnări. Îmi colorează lumea interioară, incitându-mă să intru în poveşti încă nescrise. Volutele, tildele, buclele răsucite ori literele borţoase desenate de o mână, între timp făcută pulbere, îmi bagă în sânge fiorul epic. În faţa unei hârtii scrise în urmă cu 200 de ani uit c-am mai scris alte romane.
– Cât de mult te-au ajutat textele vechi la imaginarea acestei lumi? Sau vorbim mai degrabă de ficţiune?
– Totul a început cu un nizam al lui Alexandru Moruzi, un ordin scris cu îngrijire şi trimis către poliţia Capitalei, cândva la sfârşit de secol al XVIII-lea. La momentul respectiv, Moruzi era principele Valahiei. Prin acel document domnesc se dădea poruncă de găsire a unui valet fugar. Era vorba despre un adolescent, pe nume Leun, după cum îl consemnează mai multe documente. Purta haine verzi, occidentale. După toate probabilităţile, era un francez căutat cu potera, fugit în miez de noapte. Nu furase nimic, nu comisese nicio infracţiune. Atunci de ce era căutat prin ordinul domnitorului? Şi pentru ce poliţia scotocise oraşul? Mi se părea halucinant ca valetul Léon, al cărui nume este scris, desigur, Leun, în toate actele poliţiei, ca şi în nizamul lui Moruzi, să suscite un interes aproape naţional. Acestea au fost primele întrebări pe care mi le-am pus. Iar istoria valetului a-nceput să mă obsedeze. Şi tot căutând prin hârţogării şi prin cărţi, am descoperit un alt document, de data aceasta unul inedit, un act care cuprindea o poveste incredibilă, având o oarecare legătură şi cu valetul fugar, dar şi cu multe alte lucruri, înşurubate în coloana vertebrală a secolului al XVIII -lea. Şi abia atunci am început să scriu romanul, să desfac povestea manuscrisului în ale pagini, lipite unele într-altele ca foile unei baclavale.
– Perioada în care se desfăşoara acţiunea cărţii tale e a iluminismului grecesc care a influenţat, în ciuda a tot ce s-a spus, şi un iluminism timpuriu românesc, în care, de pildă, Nicolae Mavrocordat a scris un roman (abia acum va vedea lumina tiparului şi în româneşte). Cât au contat asemenea date culturale în arhitectura romanului?
– Secolul Luminilor a purtat la noi numele de Epoca Fanariotă. Iar cu bune şi rele, a fost un secol fabulos şi iluminist până-n măduvă. Acum se creează infrastructura României moderne: drumuri, şcoli, primele orfelinate. Plus idei revoluţionare şi vise de eliberare naţională. Iar nu în ultimul rând, cărţi. Mavrocordat scrie un roman (Răgazurile lui Filotheu), Riga din Veleştin traduce, Scarlat Slătineanu compune muzică. Văcăreştii scriu poezii, pe care lăutarii (personali) le fac publice. Iar peste toate, se ridică o sete de sinteză. Este epoca baloanelor zburătoare, a cutiilor muzicale. Epoca lui Frankenstein. Iar în această efuziune generală, în mod paradoxal, comerţul cu oameni e în plină floare. Există oameni născuţi sclavi, oameni care ajung sclavi frecvent şi în mod neaşteptat (răpiţi, cel mai adesea) sau care se vând pur şi simplu, pierzându-şi libertatea. În Balcani e plin de vânători de oameni, de negustori de robi. Oamenii constituie o marfă căutată. Sunt vânduţi pentru munci grele. Însuşi principele Moruzi a fost arestat de turci şi vândut la galere, unde a şi murit. Dar nu despre el vorbesc în romanul meu, ci despre sclavii autohtoni şi despre legile care îi apărau sau îi înrobeau. Acest din urmă aspect cuprinde numeroase detalii demne de interes. În această atmosferă de visătorie sub lanţuri am încercat să-mi derulez povestea unui adolescent.
– Eugen Negrici spunea că „«Manuscrisul fanariot» este o carte fastuoasă, de o senzualitate molipsitoare.” E cumva, în primul rând, un roman de iubire? Mă înşel cumva, sau, între ce ai scris până la această oră, e chiar o noutate ca abordare şi tematică?
– Nu te înşeli. Este un roman de dragoste. Literatura iluministă ni-i arată pe îndrăgostiţi evadând în spaţii exotice, preocupaţi de fericire până la obsesie şi încrezători în libertatea individuală. Ţările Române nu fac excepţie. Erotocritul era una dintre cele mai citite cărţi. Ca să nu mai vorbim despre scrisorile de dragoste, despre „vorbele” trimise prin mesageri sau despre poemele lui Costachi Conachi sau ale lui Văcărescu, copiate pe foiţă, recitate la ureche ori cântate de lăutari. Epoca este plină de iubiri galante, permise ori nu, de ibovnici, de palachide şi coconiţe, după care se întorceau deopotrivă ochii boierilor şi ai marghiolimii de prin pieţe. În romanul meu, iubirea este una dintre temele principale. Alături de cea a libertăţii. Dar n-am să povestesc mai mult.
– „Manuscrisul fanariot” a apărut – concindenţă sau nu, ne poţi spune – odată cu lansarea filmului „Aferim!” a cărui acţiune se petrece cam în aceeaşi perioadă. Vezi romanul acesta transformat în film?
– O coincidenţă, desigur.Dar epocile sunt diferite. Radu Jude face un portret noir al stăpânului de sclavi, în perioada de final al sclaviei. Filmul, absolut meritoriu, în opinia mea, explică tarele lumii moderne printr-o poveste de la începutul secolului al 19-lea. Pe mine m-a interesat Epoca Fanariotă, în complexitatea ei. Singura legătură cu filmul lui Jude, este că prin amabilitatea Adei Solomon, am împrumutat un costum din recuzita filmului, pentru lansarea cărţii mele. Cât despre film… desigur că m-am gândit. Deocamdată am propus povestea pentru un documentar.
– Multe dintre cărţile tale au o structură filmică. Nu eşti doar prozatoare, ci şi scenaristă şi autoare de filme. Care e legătura dintre literatură şi film? Ne poţi vorbi despre activitatea ta în domeniul filmului?
– A existat o perioadă de 7-8 ani în care am lucrat pentru departamentul de scenarii al Media Pro Pictures, cu Andrei Boncea. Acolo am învăţat foarte multe, am avut ocazia să particip la tot felul de ateliere sau de stagii de formare, cum a fost şi cel organizat de John Vorhaus (scenarist la Star Trek), la care cred că ai participat şi tu. Apoi am colaborat cu mai multe case de film, în special ca autor de dialoguri sau ca analist de scenariu, iar la un moment dat, nu foarte de mult, am început să scriu scenarii. Cea mai fabuloasă experienţă a fost să regizez un film, ceva scurt, o joacă de fapt, cu masteranzii de la Universitatea Hyperion. N-a ieşit nici pe departe ceea ce voiam eu. Totuşi filmul a fost luat prin câteva festivaluri, printre care Cine Fest Los Angeles, iar zilele trecute a fost inclus şi în atelierul lui Dan Burlac, pentru Cannes. Nu ştiu dacă voi mai face încă un film. Cum vorbeam zilele trecute cu prozatorul şi regizorul Dan Lucian Teodorovici, filmul îţi dă mai puţină libertate decât scrisul. Cu siguranţă voi continua să construiesc poveşti. Nu ştiu cu ce mijloace. Poate că nu peste mult voi povesti despre manuscrisele fanariote într-o aplicaţie pentru telefon, încredinţată fiind de rolul însemnat pe care cross-media îl va căpăta nu peste mult.
Mijloacele s-au schimbat de-a lungul timpului. Povestea a rămas neschimbată: mereu este vorba despre dorinţe parfumate, împachetate în cel mai fin ambalaj al momentului.
– Ai promovat „Manuscrisul” printr-un turneu în ţară. Cum a fost?
– Fabulos şi înnoitor. Am fost la Sibiu, Braşov, Piatra Neamţ, Iaşi, Cluj, Oradea şi Timişoara. Am cunoscut lume cultă, lectori de modă veche, iubitori de cuvinte. Mi-am revăzut prietenii. Când m-am întors la Bucureşti, începuse deja să crească în mine o nouă poveste.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
