Drumul spre casa

Rose Tremain (n. 1943), unul dintre cei mai cunoscuti si apreciati scriitori britanici contemporani, a studiat la Sorbona si University of East Anglia. Este autoare de romane si povestiri, dar si de piese de teatru pentru radio si televiziune, pentru care a primit numeroase premii prestigioase. In acest an a castigat Premiul Orange, cu romanul The Road Home (Drumul spre casa), ce va fi publicat in Romania in premiera de catre Editura Leda. Cartea va aparea in librarii in toamna anului 2008. Drumul spre casa este povestea lui Lev, un imigrant din Europa Rasariteana care, dupa inchiderea fabricii in care lucra si dupa moartea sotiei, pleaca la Londra ca sa-si castige banii cu care sa-si intretina mama si fetita. Dupa o perioada in care traieste pe strazi, isi gaseste de lucru in bucataria unui restaurant elegant si o camera in casa unui irlandez care si-a pierdut familia, castigand astfel un adapost si un prieten. Lev este chinuit de dorul de casa, nu numai pentru ca se simte coplesit de nostalgie, ci si fiindca nu apartine, nici fizic si nici sufleteste, acestei noi tari. Prin felul in care patrunde in mintea personajului sau, Rose Tremain alcatuieste o harta a calatoriei spirituale a unui barbat din Europa de Rasarit prin societatea britanica, explorand felul cum ii vede el pe britanici si cum acestia il percep la randul lor; in final, el devine mai usor de inteles de catre cei din jur si pe deplin uman.

Tigari semnificative
In autocar, Lev si-a ales un loc in spate si s-a asezat inghesuit langa fereastra, fixand cu privirea pamantul pe care il parasea: campurile de floarea-soarelui parjolite de vantul uscat, fermele de porci, drumurile pavate, raurile si usturoiul salbatic care crestea verde pe marginea drumului.
Lev purta o jacheta de piele si o sapca de piele trasa adanc peste ochi si fata lui atragatoare avea tonuri de gri din cauza fumatului, iar in maini tinea strans o batista de bumbac rosie, veche si un pachet indoit de tigari rusesti. In curand va implini patruzeci si trei de ani.
Dupa cateva mile, in timp ce soarele rasarea, Lev si-a scos o tigara si a prins-o intre buze, iar femeia care statea langa el, o persoana durdulie, retinuta, cu fata plina de alunite ca niste stropi de noroi, a spus repede:
- Imi pare rau, dar nu aveti voie sa fumati in autobuz.
Lev stia asta, o stiuse dinainte, incercase sa se pregateasca mental pentru lunga agonie a acestui fapt. Insa chiar si o tigara neaprinsa era un camarad - ceva de care sa se agate, ceva care ii oferea o promisiune - si tot ce putea face acum era sa dea din cap, ca sa-i arate femeii ca a auzit ce i-a spus si ca nu va crea probleme; pentru ca vor fi nevoiti sa stea aici timp de cincizeci de ore sau mai mult, unul langa celalalt, cu durerile si cu visele lor separate, ca un cuplu casatorit. Isi vor auzi unul altuia sforaiturile si suspinele, vor mirosi mancarea si bautura pe care fiecare si-a adus-o, vor observa gradul in care fiecaruia ii va fi teama, vor face scurte incursiuni in conversatie. Si apoi, mai tarziu, cand vor ajunge in sfarsit in Londra, probabil ca se vor desparti de abia cu un cuvant sau o privire, vor pasi intr-o dimineata ploioasa, fiecare singur si incepand o noua viata. Si Lev se gandea cum faptul era atat de ciudat dar necesar si deja ii comunica anumite lucruri despre lumea inspre care calatorea, o lume in care isi va rupe spatele muncind - numai daca ar putea fi gasita munca asta. S-ar mentine la distanta de ceilalti oameni, ar gasi colturi si umbre in care sa stea si sa fumeze, va demonstra ca el nu are nevoie sa apartina, ca inima lui a ramas in propria lui tara.
Erau doi soferi de autocar. Cei doi faceau cu randul pentru a conduce si a dormi. Exista o toaleta la bord, asa ca singurele opriri pe care le facea autobuzul erau pentru a se alimenta cu benzina. La benzinarii, pasagerii puteau sa coboare, sa faca doi-trei pasi, sa vada flori salbatice la marginea drumului, hartii murdare pe langa tufisuri, soarele sau ploaia de pe drum. Puteau sa-si intinda mainile si picioarele, sa-si puna ochelari de soare impotriva atacului luminii naturale, sa caute frunze de trifoi, sa fumeze si sa se uite la masinile care se grabesc pe langa ei. Apoi erau manati inapoi in autocar, isi recapatau vechile atitudini, se inarmau pentru urmatoarele o suta de mile, pentru mirosul unei alte zone industriale sau pentru stralucirea brusca a unui lac, pentru ploaie si apus si apropierea intunericului in mlastinile tacute. Erau momente in care calatoria parea sa nu aiba sfarsit.
Dormitul in pozitia sezut nu era ceva cu care Lev sa fie obisnuit. Cei mai in varsta pareau sa poata face asta, dar a avea patruzeci si doi de ani inca nu insemna a fi in varsta. Tatal lui Lev, Stefan, obisnuia uneori, vara, sa doarma in sezut, intr-un scaun tare de lemn, in pauza sa de masa de la gater, cu soarele fierbinte pe bucatile de carnat invelite in hartie pe genunchi si pe sticla sa cu ceai. Atat Stefan, cat si Lev puteau dormi intinsi pe o gramada de fan sau pe un covor de muschi in padure.
Deseori, Lev dormise pe un pres zdrentaros langa patul fetei lui, atunci cand era bolnava sau ii era frica. Si atunci cand sotia lui, Marina, fusese pe moarte, el zacuse timp de patru nopti intins pe bucata de linoleum nu mai mare decat lungimea bratului sau, dintre patul de spital al Marinei si o perdea cu modele de margarete roz si purpurii, iar somnul venise si plecase intr-un mod de neinteles, creand in creierul lui Lev ciudate imagini ce nu mai disparusera niciodata complet.
Catre seara, dupa doua opriri pentru benzina, femeia plina de alunite a dezvelit un ou fiert tare. L-a decojit in liniste. Mirosul oului i-a amintit lui Lev de izvoarele cu sulf de la Jor, unde a dus-o pe Marina in speranta ca natura ar putea sa vindece ceea ce omul isi pierduse speranta sa mai poata face. Marina isi scufundase supusa corpul in apa spumoasa, zacuse acolo uitandu-se la o barza care se intorcea la cuibul sau aflat la inaltime si ii spusese lui Lev:
- Daca am fi si noi berze.
- De ce spui asta? a intrebat Lev.
- Pentru ca nu vezi niciodata o barza murind. Este ca si cum ele nu ar muri.
Daca am fi berze.
Pe genunchiul femeii era intins un servet curat de bumbac si mainile ei albe l-au netezit, apoi desfacu si o paine de secara si putina sare.
- Numele meu este Lev, a spus Lev.
- Eu sunt Lydia, a spus femeia. Si si-au dat mana, mana lui Lev tinand batista sifonata, iar mana Lydiei plina de sare si mirosind a ou, iar apoi Lev a intrebat:
- Ce vrei sa faci in Anglia?
- Am cateva interviuri in Londra pentru o slujba de traducator.
- Asta suna promitator.
- Sper. Am fost profesoara de engleza la Scoala 237 din Yarbl, asa ca limbajul meu este foarte colocvial.
Lev s-a uitat la Lydia. Nu era greu sa ti-o imaginezi stand in fata unei clase si scriind cuvinte pe tabla. A spus:
- Ma intreb de ce parasesti tara noastra cand aveai o slujba buna la Scoala 237 din Yarbl?
- Ei bine, spuse Lydia, obosisem de privelistea de la fereastra mea. In fiecare zi, vara si iarna, ma uitam afara la curtea scolii si la gardul inalt si la blocul din spate si am inceput sa-mi imaginez ca voi muri vazand lucrurile astea si nu voiam asta. Cred ca intelegi ce vreau sa zic?
Lev si-a scos sapca de piele si si-a trecut degetele prin parul des si incaruntit. A vazut-o pe Lydia ca se intoarce spre el pentru o clipa si se uita foarte serios in ochii lui. Spuse:
- Da, inteleg.
Apoi a urmat o tacere, timp in care Lydia si-a mancat oul fiert tare. A mestecat foarte incet. Cand a terminat oul, Lev a spus:
- Engleza mea nu este chiar rea. Am urmat cateva cursuri in Baryn, dar profesoara mea mi-a spus ca am probleme cu pronuntia. Pot sa-ti zic niste cuvinte si tu sa-mi spui daca le pronunt corect?
- Da, sigur, a spus Lydia.
Lev a spus:
- Dragut. Imi pare rau. Sunt legal. Cat de mult, te rog. Multumesc. Poti sa te ajut.
- Pot sa te ajut, l-a corectat Lydia.
- Pot sa te ajut, a repetat Lev.
- Continua, a spus Lydia.
- Barza, a spus Lev. Cuib de barza. Ploaie. M-am pierdut. Caut un traducator. Bee-and-bee.
- Be-and-be? a spus Lydia. Nu, nu. Vrei sa spui "to be, or not to be".
- Nu, a spus Lev. Bee-and-bee. Hotel pentru familii, destul de ieftin.
- Ah, da, stiu. B&B.
Lev se uita pe fereastra si vedea ca acum se intuneca afara si se gandea cum, in satul lui, intunericul venea mereu in exact acelasi fel, din aceeasi directie, deasupra acelorasi copaci, indiferent daca era devreme sau mai tarziu, indiferent daca era vara, iarna sau primavara, toata viata sa. Acest intuneric, specific acelui loc, Auror, era felul in care, in inima lui Lev, cadea mereu intunericul.
Si astfel i-a spus Lydiei ca venea din Auror, ca lucrase la gaterul Baryn pana cand fusese inchis acum doi ani, iar de atunci nu-si gasise nimic de lucru si familia lui - mama, fata in varsta de cinci ani si el - traisera din banii castigati de mama lui vanzand bijuterii facute din tabla.
- Oh, a spus Lydia, ce inventiv sa faci bijuterii din tabla.
- Sigur, a spus Lev, dar nu este suficient.
In gheata avea o sticluta cu vodca. A extras-o si a luat o dusca lunga. Lydia continua sa manance din painea ei de secara. Lev si-a sters gura cu batista rosie si si-a privit fata reflectata in fereastra autocarului. Si-a indepartat privirea. De la moartea Marinei, nu-i placea sa prinda cu privirea propria lui reflexie, pentru ca vedea mereu in ea propria lui vina de a mai fi inca in viata.
- De ce s-a inchis gaterul de la Baryn? a intrebat Lydia.
- Au ramas fara copaci, a spus Lev.
- Foarte rau, a spus Lydia. Ce altceva stii sa lucrezi?
Lev a baut din nou. Cineva ii spusese ca in Anglia vodca era prea scumpa. Imigrantii isi faceau singuri alcoolul din cartofi si apa de la robinet, iar cand Lev se gandea la acesti imigranti muncitori, isi imagina ca stau pe langa un foc de carbuni intr-o casa inalta, ca vorbesc si rad, cu ploaia cazand pe ferestre si autobuze rosii trecand pe acolo si un televizor palpaind intr-un colt al camerei. A oftat si a spus:
- Voi face orice fel de munca. Fiica mea Maya are nevoie de haine, pantofi, carti, jucarii, de toate. Anglia este speranta mea.
Catre ora zece, pasagerilor, dintre care unii deja dormeau, li s-au oferit paturi rosii. Lydia a pus deoparte ramasitele mesei sale, s-a acoperit cu patura, a aprins o lumina mica dar puternica deasupra ei sub stativul pentru bagaje si a inceput sa citeasca o carte veche, decolorata, scrisa in engleza. Lev a vazut ca titlul cartii era The Power and the Glory. Dorinta de a fuma crestea din ce in ce mai mult de cand bause vodca si acum era acuta. O simtea in plamani si in sange, avea mainile din ce in ce mai nervoase si simtea un tremur in picioare. Cat mai era pana la urmatoarea oprire pentru benzina? Ar mai putea dura patru sau cinci ore. Toata lumea din autobuz ar fi adormita pana atunci, cu exceptia lui si a unuia dintre cei doi soferi. Numai ei vor fi intr-o veghe singuratica si extenuanta, corpul soferului tensionat de starile si alarmele drumului care se deslusea intunecos; propria lui jinduire dupa confortul nicotinei si al uitarii - si neobtinand nici una dintre acestea.
O invidia pe Lydia, scufundata in cartea ei englezeasca. Lev stia ca trebuie sa isi distraga cumva atentia. Luase cu el o carte de fabule: povesti improbabile pe care le iubise odata, despre femei care se transformau in pasari in timpul noptii si despre o turma de porci salbatici care si-au ucis vanatorii si i-au prajit. Dar Lev se simtea prea agitat ca sa citeasca astfel de lucruri fantastice. In disperare, a scos din buzunar o bancnota nou-nouta de douazeci de lire sterline, s-a intins, si-a aprins propria lui lumina de citit si a inceput sa examineze bancnota. Pe una dintre parti, regina demodata, E II R, cu diadema ei, fata gri pe fundalul purpuriu, iar pe cealalta parte un barbat, un personaj din trecut, cu o mustata neagra trista, plus un inger care sufla intr-o trompeta deasupra lui si toata radierea ingerului cazand asupra lui in linii verticale.
- Britanicii isi venereaza istoria, i se spusese lui Lev la cursurile de engleza, mai ales pentru ca nu au fost niciodata sub ocupatie. Doar din cand in cand se mai intampla sa vada ca unele dintre faptele lor din trecut nu au fost bune.
Perioada in care traise omul era indicata pe bancnota: 1857-1934. Arata ca un bancher, dar ce facuse el ca sa fie pe bancnota de douazeci de lire in secolul douazeci si unu? Lev se uita fix la maxilarul lui hotarat, se chinuia sa-i citeasca numele scris intr-o mazgalitura sub gulerul cu aripi, dar nu il putea citi. Se gandea ca era o persoana care nu ar fi stiut niciodata ca exista un alt fel de sistem de viata in afara de Capitalism. Ar fi auzit de numele Hitler si Stalin, dar nu s-ar fi temut - nu ar fi avut nevoie sa se teama - de nimic in afara de putina pierdere de capital in ceea ce americanii numesc the Crash, atunci cand oamenii in New York s-au aruncat pe ferestre si de pe acoperisuri. Ar fi murit in siguranta in patul lui inainte ca Londra sa fie bombardata pana la ruine, inainte ca Europa sa fie rupta in bucati. Pana la sfarsitul zilelor sale, radierea ingerului s-a aratat probabil pe fruntea si pe hainele lui invechite, pentru ca se stia in intreaga lume: englezii erau norocosi. Ei bine, se gandea Lev, ma duc in tara lor acum si ii voi face sa il imparta cu mine: norocul lor infernal. Am parasit Auror si aceasta parasire a caminului meu a fost grea si amara, dar vine si vremea mea.
Lev a fost trezit din gandurile sale de zgomotul cartii Lydiei care cazuse pe podeau autocarului, s-a uitat la ea, a vazut ca adormise si i-a studiat fata cu puzderia de alunite. I-a dat cam treizeci si noua de ani. Parea ca poate dormi fara probleme. Si-a imaginat-o stand in vreo cabina cu casti prinse in parul ei tern, animata si alerta intr-un flux de traducere simultana neindurator. "Poti sa te ajut, te rog. Nu. Pot sa te ajut."
Lev se decise, odata cu avansarea noptii, sa incerce sa-si aminteasca de cateva tigari semnificative din trecut. Avea o imaginatie trepidanta. La gaterul Baryn era cunoscut sub porecla de "visatorul".
- Viata nu este pentru visare, Lev, il avertiza seful sau. Visarea duce la subversiune. Dar Lev stia ca natura lui era fragila, usor de distras, usor de inveselit sau de melancolizat de cel mai ciudat lucru mic si ca aceasta conditie ii afectase copilaria si adolescenta si poate ca il impiedicase sa se descurce ca barbat. Mai ales dupa ce murise Marina. Fiindca acum moartea ei era mereu cu el, ca o umbra la radiografia spiritului sau. Alti barbati poate ca sunt in stare sa alunge aceasta umbra - cu bautura sau cu femei tinere sau cu noutatea de a face bani -, dar Lev nici macar nu incercase. Stia ca a o uita pe Marina era ceva de care nu era inca in stare.
Peste tot in jurul lui in autocar, pasagerii picotau. Unii erau prabusiti catre intervalul dintre scaune, cu mainile atarnandu-le intr-o atitudine de predare. Aerul era plin cu suspine repetitive. Lev si-a tras sapca mai adanc peste ochi si a hotarat sa-si aminteasca ceea ce le era mereu cunoscut lui si mamei sale, Ina, drept "miracolul craciunitei", pentru ca asta era o poveste care ducea catre un sfarsit bun, catre un fum la fel de imaculat ca iubirea.
Ina era o femeie care nu-si permitea niciodata sa se lase sa ii pese de ceva, pentru ca, spunea ea deseori:
- Ce rost are, cand viata ia totul?
Dar erau cateva lucruri care ii ofereau bucurie si unul dintre acestea era craciunita. Cu frunzele rosii si formele lor de bradut, semanand mai mult a artefact sclipitor facut de om decat a planta vie, craciunitele trezeau in Ina o admiratie sobra, pentru ciudatenia lor unica, pentru aparenta lor permanenta intr-o lume de lucruri care dispareau si mureau continuu.
Intr-o dimineata de duminica, acum cativa ani, aproape de aniversarea de saizeci si cinci de ani a Inei, Lev s-a trezit foarte devreme si a mers cu bicicleta douazeci si patru de mile pana la Yarbl, unde se vindeau flori si plante intr-o piata in aer liber din spatele garii. Era o zi aproape tomnatica si o lumina blanda cadea pe figurile tacute care isi aranjau tarabele. Lev fuma si privea de la bufetul garii, unde bea cafea si vodca. Apoi a iesit si a inceput sa caute craciunite.
Majoritatea marfii vandute in piata Yarbl era hrana pentru pasari: plante de varza, seminte de floarea-soarelui, lastari de cartofi, tufisuri de zmeura, butuci de afine. Dar din ce in ce mai multi oameni erau preocupati de lucrurile decorative, inutile, asa ca vanzarea florilor crestea de la an la an.
Craciunitele erau mereu vizibile de la o distanta mare. Lev mergea incet, cautand atent rosul. Soarele stralucea pe pantofii lui negri zgariati. Isi simtea inima usoara in mod straniu. Mama lui urma sa implineasca saizeci si cinci de ani si el o va lua prin surprindere si o va uimi plantand o albie de craciunite pe prispa ei, iar seara ea ar sta jos si ar tricota si le-ar admira, iar vecinii ar veni si ar felicita-o - pentru flori si pentru grija pe care o avusese fiul ei.
Dar nu se gaseau craciunite in piata. De la un capat la altul, Lev a mers din greu, uitandu-se posomorat la cepele de feriga, la arpagic, la pungile de plastic pline cu ingrasamant de porc si cenusa.
Nici o craciunita.
Marea catastrofa a acestui fapt i s-a anuntat acum lui Lev. Asa ca a inceput din nou, refacand drumul de-a lungul randurilor de tarabe, oprindu-se din cand in cand pentru a sacai vanzatorii.
- Am nevoie de craciunite, s-a auzit singur spunand, ca un om cu gatul uscat de sete sau ca un copil rasfatat.
- Imi pare rau amice, spuneau vanzatorii. Numai de Craciun.
Tot ce putea face era sa pedaleze inapoi acasa, in Auror. In spatele bicicletei tragea o remorca de lemn, facuta de el, iar rotile acestei remorci scartaiau din ce in ce mai batjocoritor cu fiecare mila. Goliciunea aniversarii de saizeci si cinci de ani a Inei se casca inaintea lui Lev ca o mina abandonata.
Lev s-a miscat incet in scaun, incercand sa nu deranjeze somnul Lydiei. Si-a sprijinit capul de sticla rece a geamului. Apoi si-a amintit de privelistea care l-a intampinat, ca o viziune, intr-un sat pierdut de pe drum: o femeie batrana imbracata in negru, stand linistita intr-un scaun in fata casei ei, cu un bebelus care dormea in caruciorul de plastic de langa ea. Si la picioarele ei o amestecatura de lucruri de vanzare: un gramofon, cateva greutati pentru cantar, un sal brodat, o pereche de burdufuri de piele. Si o roaba cu craciunite, cu frunzele de abia stropite cu rosu.
Lev s-a clatinat pe bicicleta, intrebandu-se daca nu cumva viseaza. Si-a pus un picior jos pe drumul prafos.
- Sunt craciunite alea, mamaie?
- Asa se numesc? Eu le spun steaguri rosii.
Le-a cumparat pe toate. Remorca era inghesuita si grea. Nu mai avea nici un ban.
Le-a ascuns sub niste saci pana s-a lasat intunericul, le-a plantat in albia Inei sub stele si a ramas langa ele, privind cum rasare soarele, iar cand razele le-au atins, rosul frunzelor lor s-a intensificat in mod surprinzator, asa cum infloresc brandusele de desert dupa ploaie. Si in acest moment si-a aprins Lev o tigara. S-a asezat pe treptele prispei si a fumat si a privit craciunitele, iar tigara era ca un chihlimbar luminos in el si a fumat-o pana la ultimul centimetru si de abia apoi a stins-o, dar tot a pastrat-o stransa intre degetele sale murdare.

Lev a adormit pana la urma.
S-a trezit cand autocarul s-a oprit pentru benzina, undeva in Austria, a presupus el, pentru ca benzinaria era mare si stralucitoare si intr-o parcare deschisa intr-o parte stationa o adunare silentioasa de camioane cu nume germane scrise pe ele. Freuhof. Bosch. Grunewald. Konigstransporte...
Lydia era treaza si impreuna cu Lev a coborat din masina si a respirat aerul racoros al noptii. Lydia si-a pus o jacheta pe umeri. Lev a cautat pe cer rasaritul, dar nu a vazut nici un semn. Si-a aprins o tigara. Ii tremurau mainile in timp ce isi punea tigara in gura si o scotea.
- Va fi frig in Anglia, a spus Lydia. Esti pregatit pentru asta?
Lev s-a gandit la casa lui imaginara, inalta in ploaie, cu televizorul licarind si cu autobuzele rosii trecand pe langa ea.
- Nu stiu, a raspuns.
- Cand va veni iarna, vom fi socati.
- Si iernile noastre sunt reci, a spus Lev.
- Da, dar nu atat de mult timp. In Anglia, mi s-a spus ca unele ierni nu trec deloc cu adevarat.
- Vrei sa spui ca nu este vara?
- Este vara. Dar nu o simti in sange. (...)
Pe Lev l-a apucat o dorinta brusca sa-i trimita fiicei sale Maya o carte postala de aici, sa-i descrie pragul noptii: cerul de sodiu, copacii nemiscati, stralucirea casieriilor, oamenii ca oamenii dintr-o galerie de arta, neajutorati in fata exponatelor inexplicabile. Dar Maya era prea mica sa inteleaga ceva din toate astea. Avea numai cinci ani. Cand va veni dimineata, ea va apuca mana Inei si va merge la gradinita. La pranz va manca, fireste, carnati reci si paine cu seminte de mac. Cand va ajunge acasa, Ina ii va da lapte de capra cu scortisoara intr-un pahar galben si prajitura cu stafide si gem de trandafiri. Isi va face temele la masa din bucatarie, apoi va iesi pe strada principala din Auror si isi va cauta prietenii si se vor juca in praf cu caprele si gainile.
- Deja imi este dor de fiica mea, i-a spus Lev Lydiei.
Pana in momentul in care autocarul a trecut granita dintre Germania si Olanda, Lev deja se predase: spatiului sau mic de langa fereastra; zumzaitului continuu al aerului conditionat; prezentei tacute a Lydiei, care ii oferea oua, fructe uscate si bucati de ciocolata; mirosului si vocilor celorlalti pasageri; odoarei chimice a toaletei de la bord; sentimentului unei miscari incete dar mereu inainte de-a lungul unei distante lungi.
Privind campurile plate si plopii stralucitori, canalele si morile de vant si satele si animalele care pasteau, Lev se simtea atat de linistit si impacat, incat parca autobuzul devenise viata lui si nu va trebui niciodata sa se mai miste din aceasta inertie a vietii in autocar. Isi dori ca Europa sa fi fost mai larga, astfel incat sa poata intarzia in decorul ei zile intregi de-acum inainte, pana cand s-a schimbat ceva in el, pana cand s-a plictisit de oualele fierte tari si de vederea vitelor pe pajisti verzi si si-a redescoperit dorinta de a ajunge la destinatie.

Fragment din romanul Drumul spre casa, in pregatire la Editura Leda. Traducere de Nicoleta Nedu

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels