Când a vizitat România, în 1994, fermecătorul regizor Krzysztof Zanussi mi-a spus, printre altele, că în Africa a fost plăcut tulburat de felul în care creştinii de acolo înţelegeau relaţia cu Dumnezeu: nu ca pe una de spaimă şi supunere, ci ca pe un prilej de bucurie, dansând şi cântând în biserică – lucru care ştim că este valabil şi în comunităţile de afro-americani din America. Imaginile acelea îl puseseră pe gânduri. Venea dintr-o cultură religioasă, cea poloneză, mult mai strictă, severă şi sobră decât cea a noastră, a românilor – şi totuşi a ajuns să se întrebe care dintre atitudini este cea normală.
Mi-am amintit instantaneu acea discuţie într-o zi de vară, când – trecând grăbit pe lângă Biserica Kreţulescu – m-am decis să intru, uitând de graba mea. Poate şi pentru că nu mai intrasem de mult în lăcaşul pe care, cândva, îl consideram a fi „biserica mea”.
De îndată ce am trecut pragul şi am pătruns în acea oază de linişte şi răcoare, neverosimilă în chiar centrul fierbinte al oraşului, format din beton, asfalt şi gaze de eşapament, un zâmbet larg mi-a înflorit şi m-am bucurat ca un copil că sunt acolo. Reîntâlnirea – nu cu Dumnezeu, evident!, căci nu m-am simţit nicio clipă despărţit de El – ci cu alveola de spaţiu şi timp care este o biserică, mai ales dacă e „a ta”, a fost o bucurie lipsită de orice solemnitate şi cu siguranţă lipsită de teamă. Chiar dacă am păcatele mele…
N-am putut niciodată să înţeleg construcţia relaţiei om-Dumnezeu în termeni de frică, păcat-pedeapsă, ameninţare. Mi se pare normal şi moral ca, dacă ai greşit, să plăteşti – atât în faţa justiţiei divine, cât şi în faţa celei umane, chiar dacă aceasta din urmă este prin definiţie supusă erorii. Dar de aici şi până la spaima permanentă de „biciul lui Dumnezeu” e cale lungă. E ca şi când, în fiecare zi a vieţii tale, în timp ce mănânci, dormi, înveţi, munceşti, citeşti sau te uiţi la televizor, te-ai întreba „Dar dacă mâine mă arestează?”!
În ceea ce mă priveşte, oricât ar suna de emfatic, orgolios sau chiar blasfemiator, Dumnezeu a fost întodeauna extrem de corect cu mine. Într-un fel sau altul, evident sau subtil, mi-a pedepsit fiecare păcat, fiecare derapaj, fiecare răutate – şi mi-a răsplătit orice gest frumos. Trăiesc relaţia cu Dumnezeu ca pe una firească. „Frica de Dumnezeu” este, de fapt, frica de greşelile mele, frica să nu greşesc, să nu fac lucruri rele şi – drept consecinţă logică şi morală – să fiu pedepsit pentru asta. Tatăl Ceresc este chiar asta, un părinte, căruia îi datorez ceea ce sunt, de la care cer ajutor, pe care nu am dreptul să-L judec şi care are dreptul să mă certe dacă greşesc – exact relaţia faţă de părinţii mei, dar la altă scară.
Şi, tot la fel ca relaţia cu părinţii mei, cea cu Dumnezeu este dominată de bucurie şi recunoştinţă, de descendenţă spirituală, de bagajul cunoştinţelor – inclusiv de ordin practic – pe care le-am primit în dar, de bagajul învăţăturilor de viaţă şi, nu în ultimul rând, da, de veselie. La fel ca oamenii văzuţi de Krzysztof Zanussi, nu mă reţin să cânt şi să dansez, cu cerul albastru deasupra mea şi conştiinţa morală în mine…
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
