Poate că în dramaturgie s-a problematizat mai acut trecutul comunist. Mai acut decât în roman. Ca să nu mai spun de poezie. În general, după Revoluţie, artiştii au fost prea cuprinşi de bucuria de a experimenta ceea ce înainte de '89 fusese imposibil, ca să mai mediteze asupra implicaţiilor epocii abrupt - şi nu prea - încheiate. Abia după vreo 15 ani au început să apară mai multe opere legate de ce a fost şi cum a fost posibil. Majoritatea însă erau zămislite de oameni învechiţi, care nu s-au putut elibera profund de duplicitatea şi evaziunea cu care au creat câteva decenii.
Şi totuşi, cartea Ilenei Alexandra Orlich, Staging Stalinism in Post-Communist Romanian Theatre, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012, debutează chiar cu expresivul poem La masă cu Marx al lui Matei Vişniec. Respectiv cu traducerea lui, care este excelentă - lucru firesc din partea profesoarei care a tradus în engleză sumedenie de autori români, clasici şi noi. Traducătoarea face şi un comentariu, apoi, al poemului în care are curajul să compare viziunea poetului cu cea a lui Buñuel din Le chien andalou, referindu-se la prim-planul cu ochiul tinerei ce urmează să fie secţionat de un brici. Subiectul de meditaţie al întregii cărţi este existenţa filonului post-comunist în cultură. Marx, Engels, Lenin şi Stalin sunt întrebuinţaţi ca nişte păpuşi Matrioşka, remarcă autoarea, adică spectacular, carnavalesc. Ceea ce transformă comunismul într-un banal trecut, printre celelalte. De aceea sunt interpretate piese de teatru de Vlad Zografi, Nic Ularu şi Matei Vişniec, reamintindu-ni-se adevăratele implicaţii ale comunismului.
În piesa Petru sau petele din soare a lui Vlad Zografi, sunt urmărite asemănările dintre Petru, Ţarul Alb din secolele 17 - 18, şi Stalin, Ţarul Roşu. Exerciţiul de close reading observă comportamentul despotic şi deşănţat al lui Petru pe parcursul vizitei sale în Franţa în relaţie cu apucăturile ulterioare ale lui Stalin, Omul de oţel. Cheia de lectură este eseul lui Lacan din 1963, Kant avec Sade, în care Sade apare simultan ca opusul şi continuarea lui Kant, într-o substituţie asimetrică. O astfel de izometrie este adâncită de cercetătoare prin detalii istorice care nu sunt de regăsit în piesă, dat fiind că "a scrie istorie şi a scrie istorii aparţin aceluiaşi regim al adevărului". Sintagma "separaţie-în-unitate" (separation-in-jointness) surprinde o anumită mentalitate a poporului rus şi a conducătorilor săi. Faptul că Petru putea recita pe de rost Biblia nu l-a scutit de accese de furie criminale, aşa cum nici perioada petrecută ca seminarist nu l-a împiedicat pe Stalin să declare că "Moartea rezolvă toate problemele. Fără individ, nu mai există problemă", şi să trimită la moarte milioane de oameni, să ordone să fie aruncaţi şerpi în celulele văduvelor inamicilor lui politici sau bătaia până la moarte a copiilor acestora.
Asocierea ţarului şi a conducătorilor comunişti cu soarele este deja un loc comun, ca şi înconjurarea liderului de aparatul crud al poliţiei politice. Concluzia scriitoarei cade ca un cuţit de ghilotină: "Rusia, cu biserica şi conducătorii ei, a rămas pură şi împietrită într-un trecut de început de lume".
Referinţe palimpsestice sunt descoperite şi în piesa lui Nic Ularu, Livada cu vişini. O continuare, a cărei premieră a avut loc la teatrul La MaMa Etc. din New York în 2008. Plecând de la ideea lui Cehov că ideile personajelor trebuie să fie "examinate ca obiecte", dramaturgul construieşte un intertext care îl ajută să relativizeze postmodern istoria, traducând-o în experienţe personale. Este, observă Ileana Orlich, o aplicaţie a ceea ce Joseph Luzzi numeşte "retorica anacronismului". Anacronismul poetic fusese instituit ca o categorie literară de Goethe, în recenzia făcută dramei în versuri Adelchi (1822) a lui Alessandro Manzoni. Georg Lucacs a preluat ideea şi a dezvoltat-o în Romanul istoric. Nic Ularu ar practica anacronismul regresiv, or catacronismul, anume - detaliază Henri Morier în Dictionnaire de poetique et de rhetorique - o plasare a problematicii prezentului în diverse momente ale istoriei. Astfel, autoarei i se pare că livada lui Ularu ar fi bântuită de fantoma lui Lenin, iar acest anacronism nu poate decât să dea adâncime "remixului" inspirat de teatrul lui Cehov.
De o lectură spectaculoasă are parte piesa lui Matei Vişniec, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mentali. Punctul de plecare este reconsiderarea postumă şi perversă, fireşte, a operei lui Mayakovski de către Stalin, care proclamă nici mai mult, nici mai puţin că indiferenţa faţă de opera şi amintirea poetului ar fi o crimă! În acest fel, Tătucul Popoarelor se disocia de antipatia lui Lenin faţă de "flamboaiantul" poet şi dramaturg. Lenin, complet isteric de altfel, cerea ca Lunacearski să fie biciuit pentru propagarea Futurismului. Mayakovski suferea şi el de sindromul futurist, declarându-şi în autobiografia din 1922 dispreţul pentru orice influenţe arhaice, slave şi bisericeşti, dar şi entuziasmul pentru ateism şi internaţionalism. Într-un articol din 1914, "Şi noi vrem carne", scriitorul explica; "pentru noi - poeţii tineri - Futurismul este capa roşie a toreadorului, pe care o foloseşte doar pentru tauri (bieţii tauri - îi asemăn criticilor)". Mayakovski era un artist decis, care nu se încurca în fleacuri. Într-un poem el perorează: "calea către Utopie este pavată cu Sânge/şi Piatră". Şi tot un autor rus se pronunţă asupra acestei cumplite nebunii înaintea lui M. Foucault, cum ager remarcă analista. Soljeniţân evidenţiase primul că atenţia maniacală la detalii, stimulată cu forţa, poate transforma o întreagă societate în puşcărie. Pe de altă parte, funcţia de închisoare a spitalelor psihiatrice a fost anticipată de Samuel Beckett în piesa What Where, unde personajele se torturează reciproc pentru a afla ce s-a întîmplat şi unde.
Toate aceste grozăvii se regăsesc în piesa lui Vişniec. Yuri Petrovski este somat, conform directivei lui Stalin, ca scriitorii să devină "inginerii sufletului uman" - iată că se putea pronunţa cuvântul suflet -, să scrie istoria comunismului şi să descrie glorioasa Revoluţie din Octombrie pentru pacienţii unui sanatoiu psihiatric. Lucrarea ar trebui să fie un best-seller, dat fiind că în instituţie există un "club al Oamenilor-care-l-au-întâlnit pe Stalin". Scriitorul devine o unealtă propagandistică, misiune de la care au defectat Gide şi Malraux după vizita în Uniunea Sovietică, spre furia lui Stalin. Iar o asemena scriere ar avea efect curativ în cazul bolnavilor. Ironia este excelentă!
Scurta şi concentrata carte a profesoarei de la Arizona State University este o delicatesă ce poate fi savurată şi de cei care nu au acces, în mod normal, la un asemenea nivel al gastronomiei intelectuale. Referinţele culturale şi detenta comparatistă nu impietează deloc asupra unei lecturi de delectare, cum ar fi spus Roland Barthes. Studiul se citeşte ca un roman copios, ceea ce dă speranţe că mesajul cercetătoarei, dar şi cel al autorilor explicitaţi şi traduşi, vor ajunge la un public larg, nu strict academic.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
