Eu nu urăsc vara precum rebelul matelot imbarcat mai intâi pe Corabia beată pentru ca apoi să naufragieze pe ţărmurile Africii travestit in neguţător de arme. Dar nici nu o iubesc: nu mă simt copleşit de imensitatea cerului in nopţile verii, nu cad in extaz pe malul unui lac; resimt, in schimb, căldura zilelor ca pe o corvoadă, ca pe o pedeapsă, nedreaptă câteodată, de cele mai multe ori meritată. Şi mă apucă plictisul. Plictisul dulce, suportabil, ademenitor, nu urâtul cel mare, care seacă şi intunecă.
Am fost intotdeauna fascinat de expresia „se născuse plictisit"; o fascinaţie rece, de nedescris, poate chiar de neinţeles. La fel cum n-am inţeles, deşi m-am străduit şi am căutat să aflu, dacă există vreo legătură intre epocile decadente sau infloritoare şi numărul plictisiţilor veritabili care le populau, al celor atinşiintr-adevăr de plictis, care i-au resimţit puterea malefică, putregaiul, veninul. Nu susţin că ei, marii plictisiţi, apar din senin, ci mai degrabă că nu putem susţine cu seninătate când şi cum apar.
Zilele trecute am dat, printre hârtii, peste o insemnare, cine ştie cum şi când făcută. Erau câteva rânduri scrise cu creionul, fără referinţe, fără comentarii, transcrise pe fugă din vreo carte, cu siguranţă, mai mult pentru ciudăţenia informaţiei.
Un medic, pe numele lui Salmanoff, care l-a avut o vreme printre pacienţii săi pe insuşi Lenin, era convins că marele bolşevic ar fi murit de plictiseală. Explicaţia medicului era simplă: aptitudinea principală a lui Lenin era aceea de a conspira. Odată ajuns pe treapta cea mai de sus in ierarhia bolşevică şi investit cu o autoritate incontestabilă, intrigantul agent al cruzimii (după cum dovedesc documentele scoase la iveală in ultimii ani) a căzut in letargie, intr-o plictiseală devastatoare. El ar fi ajuns, mai preciza medicul in explicaţia lui, in situaţia unui jucător de şah care nu-şi găseşte partener sau a unui funcţionar pensionat inainte de vreme. Teribilă imaginea asta cu Lenin in postura de pensionar al puterii, de ins năpădit de urât!
Nu mai ştiu cine spunea că tragedia devine comică atunci când ritmul este dat la maximum. Dar când acelaşi ritm e dat la ralanti? Poate, mi-am spus cu oarece indoială, din acest ralanti s-a născut marea plictiseală care a contaminat mai apoi toate regimurile comuniste. Pentru că nu poţi să nu te gândeşti că, de-a lungul timpului, odată cu dispariţia luptei de clasă, a „duşmanilor poporului" etc., o bună parte dintre comunişti, acea parte care dădea tonul, care făcea muzica, bineinţeles, a fost cuprinsă de plictis. Şi nu poţi rezista tentaţiei de a crede că insuşi comunismul a sucombat din cauza acestei plictiseli mai mult sau mai puţin de masă.
In zilele noastre deloc vesele, dar in nici un caz plictisitoare, a vorbi despre plictisiţi şi plictiseală poate trece drept ceva impardonabil. Cum destul de riscant e să pui pe seama plictiselii dispariţia unui sistem nu o dată malefic. (In treacăt fie spus, cred că există un plictis al călăului, dupa cum există şi unul al victimei.) La urma urmei, poţi să nu acorzi nici un credit unei astfel de speculaţii, dar n-ar fi plictisitor să n-o faci in vara asta copleşitoare, garnisită cu o criză deloc plictisită?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
