Am un obicei prost. Un narav de tata culturala. De fiecaredata când intru in casa unui om pe care nu-l cunosc, inainte sa mauit dupa decoratiuni interioare, scaune sau alte mobile, caut sadescopar locul unde se afla cartile, asa cum altii, altele, se uitadupa dressing, dupa termopane, dupa sacosele Vuitton uitate incuierul de la intrare. Nu spun ca atitudinea mea e mai buna decât alor. Doar constat o pornire incontrolabila, pe care ma straduiesc,acum, sa o explic. Inlauntrul meu, cred ca aceasta "snobnubilare",aceasta nevoie ciudata sunt nascute dintr-o anume fragilitate, dinsperanta omului destul de asocial care sunt de a-si afla unsprijin, un punct de confort, o enclava de empatie intr-un spatiustrain. E un pact unilateral, facut cu sufletul iar nu cu mintea,pe care cartile, mute, oriunde s-ar afla ele, nu au cum sa-ltradeze.
E apoi, certitudinea (limpede prezumptioasa, anapoda, dacastam sa ne gândim asezat, câta vreme pâna si in locuinta lui Rimaruau fost descoperite, la capatâiul patului, "Memoriile unui opiomanenglez" ale lui Thomas de Quincey, ca sa nu mai pomenesc alteexemple ilustre de criminali sau tirani posesori de carti) ca un omcare are carti in casa e, teoretic cel putin, un om care citeste sica un om care citeste nu are cum sa fie rau sau ostil. si apoi,nuantele: sa nu uitam, exista carti si carti. O biblioteca deSAS-uri e altceva decât o biblioteca de Pleiades, dupa cum obiblioteca de carti uzate, obosite spune altceva despre posesorulei decât una alcatuita din volume lucioase care n-au fost nicicânddeschise, daramite citite.
Imi amintesc, in legatura cu aceasta ultima observatie, oexperienta de pe la inceputul anilor 90. Un sofer de autocardintr-o localitate rurala (al carei primar a si devenit ulterior) adescins, printr-un ciudat concurs de imprejurari, in Bucuresti, lamine acasa. Usor invidios, usor stânjenit de numarul cartilor de pepereti, m-a intrebat daca nu ii pot oferi câteva volume, de care numai am nevoie. In fata perplexitatii mele, s-a simtit dator cu oexplicatie: "Domne, nu ca sa le citesc, doar sa le pun inbiblioteca, mai am câteva, de la RAO, si dau bine". Desigur, intretimp, replica onestului sofer, ca si obiceiul lui de a consideracartea un element de design interior au devenit folclor si obiceinational. (A propos, cred ca IKEA ar trebui sa dezvolte un conceptde biblioteca butaforica, cu rafturi intesate cu cotoare, cu cartifara pagini).
Faptul, insa, ca omul vedea cartea ca pe un blazon de noblete,mi l-a facut atunci iremediabil simpatic, in ciuda faptului ca intoate visele mele frumoase staruiau, cum staruie si acum, inefigie, frazele de o simplitate deconcertanta ale lui Borges:"Dintre numeroasele instrumente ale omului, cel mai uimitor este,fara indoiala, cartea. Celelalte sunt niste extensii ale trupuluisau. Microscopul, telescopul sunt extensii ale vederii; telefonuleste o extensie a vocii; avem, mai apoi, caruta si spada, extensiiale bratului sau. Cartea, insa, e altceva; cartea este o extensie amemoriei si a imaginatiei".
Daca acesta era leitmotivul viselor frumoase, cele rele,invariabil, aveau desenate in filigran aceste versuri: "N-avusesehalucinatii cu carti/ nu isi inchipuise cum vor arata oamenii-carti./ Pentru el cartile erau pâinea si sarea, cuibul rândunicii/aerul din osul de pasare, gravitatia umbrei, regatul sperantei,/bucuria de a trai, de a trece cu soimul pe umar/ printre hotarelemiscatoare ale nepasarii sau urii./ Dar dupa cutremur, rupt pedinauntru, cutreierat si haituit de spaime,/ savantul si-a vândutcartile:/ De imitatio Christi, Utopia lui Morus/ pe Duns Scott sinominalistii arabi,/ eseurile lui Montaigne, Divanul lui Cantemirsi multe altele./ Intr-o noapte insa, bântuit de muzica unei idei,intinse mâna in raft dupa o carte./ Atunci golul/ s-a prabusitpeste el ca un zid urias/ izbit de moarte." Versuri cu atât maidureroase cu cât consemnau un eveniment real, pe care il cunosteam.Savantul era Ion Biberi, care, dupa cutremurul din 77, asediat denevoi, s-a vazut silit sa-si vânda, la bucata, biblioteca.
Cartea ca extensie a mintii, disparitia cartii caapocalipsa.
Continui, de atunci, sa consider, la mijlocul drumului intrefeerie si cosmar, ca, in realitatea noastra de zi cu zi, una dintrecele mai importante dimensiuni ale normalitatii este data deexistenta cartilor si de persistenta trupului lor de hârtie. Caediturile trebuie sa supravietuiasca incapatânat (si sa fie ajutatein acest sens, cu toate eforturile unui ministru al culturiijucator), ca târgurile de carte sunt unele dintre cele mai stenicesemnale ale nevoii noastre contemporane de a respira si de a nebucura impreuna si ca dorinta de cotoare a soferului pomenit poatefi trecuta, cu ingaduinta, pe rabojul pacatelor noastre veniale.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
