EDITORIAL/ La Paris, e la modă moartea

Parizienii, dar şi turiştii de ocazie dau năvală, stau lacoadă cu ceasurile şi ies incercănaţi şi osteniţi după ore devizitare, dar cu un surâs satisfăcut in colţul buzelor, de laexpoziţia deschisă de curând la Musee Maillol şi intitulată "C'estla vie!" (februarie - iunie 2010, intrarea: 11 euro). E ultimultrend in materie de mondenităţi pariziene. Dacă n-ai văzut MuseeMaillol de două săptămâni incoace, n-ai văzut nimic. Şi dacă n-aivăzut nimic, eşti ori orb, ori mort. Nu vă grăbiţi, "C'est la vie"nu e o odă inălţată vieţii, ci un oftat care, ca şi in viaţă, esteeliberat din rărunchi atunci când viaţa e netrebnică, nemiloasă saucând tocmai s-a terminat. Ori nu?

"C'est la vie" vorbeşte mai ales despre moarte, pe 160 de voci(pictură, grafică, sculptură, artă video, fotografie, cărţi,bijuterii, tricouri, coperţi de disc, obiecte), dar pe un singur,obsedant refren: "Vanitas vanitatum". Şi se intinde de laCaravaggio la Damien Hirst. Acesta din urmă e prezent in expoziţiecu două lucrări. Prima, fotografiată doar, e celebrissima "For theLove of God", probabil cea mai puternică, in tragismul ei, icoanăbling-bling a secolului XXI: un craniu incrustat cu 8.000 dediamante. E moartea de lux, moartea cu glamour, o mumificare-chicmodernă sau, intr-o altă posibilă lectură, o critică a societăţiide consum in care până şi moartea a fost ucisă de corupţia morală.La polul opus, un alt craniu-sacrilegiu semnat Hirst, de astă-datăimbrăcat in muşte, care ne aminteşte moartea rea, descompunerea,contaminarea, putrefacţia.

Intre găvanele celor două tigve, lucrări de Caravaggio,Zurbaran, Picasso, Braque, Boltanski, dar şi de Warhol, Basquiatsau de regina obiectelor stupefiante, Niki de Saint-Phalle. Nulipseşte ingerul chinez al morţii, Yan-Pei Ming, cel care o atârnape Gioconda lui letală in incăperile Luvrului, anul trecut. Şi,desigur, o grămadă de naturi moarte, al căror "suflet" esteprezenţa neliniştitoare (alături de flori, cărţi, instrumentemuzicale şi alte blânde vestigii ale lumii noastre) a câte unui capde mort.

Pe pereţi, printre exponate, citate ca nişte epitafuri("Mourir d'aimer", "La Mort de la Mort") evocă deşertăciuneadeşertăciunilor, inutilitatea ştiinţei, a bogăţiei şi a puterii infaţa efemerităţii existenţei; vanitatea cu straie religioase decare se slujea Reforma sau vanitatea secularizată, cu accentefilosofice şi individualiste, care a proliferat după "moartea luiDumnezeu", anunţată de Nietzche.

Printre schelete (spunea cineva: "Ce e un schelet, dacă nu unmanechin, teribil de anorexic, imbrăcat pentru eternitate?"), seplimbă domnişoare cochete, cu haine ultimul răcnet, care zâmbescinţelept şi lasă in urmă dâre de parfum şi cugetări de tipul: "E-alnaibii de haioasă" (privind o lucrare semnată Pierre et Gilles). Sănu fim răi, blonde sau brune, fotomodele sau doamne bine, trecutebine, din arondismentul XVI, toate au dreptate: expoziţia parizianăcu cel mai mare succes din ultimul timp, loc de intâlnire aprotipendadei de pe malurile Senei, nu este deloc macabră, in ciudafaptului că vorbeşte despre moarte. Asta pentru că, deşi ne cheamăsub stindardul lui "Memento mori", ne indeamnă de fapt să ascultămde "Carpe Diem". Pentru că ne aminteşte că incepem să preţuim unlucru (viaţa, in speţă) doar când il pierdem.

Probabil, insă, că bomboana pe această colivă tonică estelucrarea lui Jean-Michel Alberola, un craniu pe care, cu litereluminoase, stă scris: "La ce bun să mai mori, câtă vreme viaţa nuslujeşte la nimic?" Chiar aşa? Atunci: "D'a capo!"