Emanuel Bădescu (n. 25 august 1952 în oraşul Corabia) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licenţiat în istorie, a colaborat cu peste 1.000 de articole la revistele „Formula AS”, „Magazin Istoric”, „Lumea Magazin”, „Historia”, „Descoperă”, „Ziarul de duminică” şi la multe alte publicaţii. A publicat volumele „1 decembrie 1918 Alba Iulia-Bucureşti”, „Imnurile naţionale la români”, „Bucureştii subt Guvernul Vremelnicesc”, „Marele foc şi alte poveşti din Bucureşti”, „De toate din vechiul Bucureşti”. Este coautor al volumelor „Scurtă istorie a Regalităţii în România”, „Nicolae Ionescu. Bucureştii de altădată”, „De la Vatican la Ierusalim”, „Bucureştii în vremea lui Carol I” (în colaborare – lucrare premiată de Uniunea Scriitorilor), „Conspiraţia Securităţii”, „Carol Popp de Szathmari, fotograful Bucureştilor”, Albumul „Bucureştii Sfinţilor Brâncoveni”, „Bucureşti – 550 de ani de la prima atestare documentară”. Are în curs de apariţie volumul „Bucureştii lui Mazar Paşa”.
- Dragul meu Emanuel Bădescu, ne ştim de decenii, cititorii „Ziarului de duminică” te ştiu şi ei şi poate a sosit vremea să afle mai multe. Cine e Emanuel Bădescu?
- Ne ştim din epoca ziarului cel mai curajos apărut de la „revoluţie” încoace, de la „Zig-Zag”. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Timpuri eroice! Eroice fiindcă am crezut că avem un ideal comun cu indivizii care, mi se părea mie cel puţin, se cocoţaseră în fruntea ţării. Primii care au bănuit că la mijloc a fost vorba de o selecţie făcută din timp de ruşi au fost tocmai ziariştii de la „Zig-Zag”, care au început să scotocească în trecutul fiecărui tovarăş devenit peste noapte domn. Apucând pe acest drum eroic, ziarul nu putea să reziste şi n-a rezistat. Peste ani, fără să uit lecţia oferită de colegii de la „Zigzag”, am înţeles misterul. Vedem, nu-i aşa?, o luptă surdă între grupări de interese ce-şi zic partide. În realitate, toate au un trunchi comun plămădit încă din vremea lui Ceuşescu; aşa ne-am trezit conduşi de la bun început de asasinii „Zig-zag-ului”, adică de „dizidenţii” anticeauşişti, mai exact antinaţionali şi de fiii lor lipsiţi de scrupule, pentru care nimicirea interesului naţional, vândut pe nimic, este scopul suprem. Am chiar impresia că toate erorile lui Ceauşescu, inclusiv cultul personalităţii, au fost inspirate şi dirijate de acest grup profund antiromânesc care avea şi are legături trainice, vizibile şi azi, cu „agenturile” străine. Cu siguranţă, cazul agentului GRU Militaru nu a fost singular. Nu întâmplător paradigma – secretă doar pentru nedezvoltaţii intelectual – a epocii postceauşiste este „manipularea”. Indiferent pe cine votăm, menţinem la putere acelaşi vechi trunchi care ne aduce sub ştampile oamenii aleşi de el şi figurând în te miri ce partide.
Eu, ca fondator al noului PNL la începutul lui ianuarie 1990, nu mă mai mir de ce la nivelul conducerii nu se cunoaşte istoria acestui partid, de ce nu-i sunt respectate figurile istorice fondatoare ale României Mici şi Mari, de ce a fost aruncată la gunoi deviza „Prin noi înşine”. Cunosc cauza şi nu mă mai mir. Cauza se numeşte infestarea cu viruşii „dizidenţilor”. România nu-i a poporului român, cum a fost pe vremea Brătienilor şi a Monarhiei; mi-e teamă că nu va mai fi niciodată, deja străinul e mai important decât românul, exact ca în anii ’50, când „poporul român” a fost înlocuit, din fericire doar pentru un deceniu la intervenţia lui Dej, cu „poporul muncitor”, când nu mai aveai nici istorie naţională, nici literatură naţională, când în locul judeţelor Rusia (sovietică?) inventase regiunile ce gravitau nu în jurul Capitalei, ci a Regiunii Mureş Autonomă Maghiare, o ameninţare permanentă în caz de nesupunere la ordin. Normal ar fi fost ca după înlăturarea sistemului impus de Moscova să se revină la singura formă de guvernământ din istoria românilor, la Monarhie. Aşa a crezut şi Regele. Dar a fost alungat de „tovarăşii disidenţi”, ca în 30 decembrie 1947. De fapt, ei respectau ziua fondării URSS: 30 decembrie 1922, dată trecută sub tăcere pentru ca să nu se facă asocierea cu ziua Republicii.
Da, Republica instaurată cu forţa în acea zi de sărbătorire a unui sfert de veac de la crearea Uniunii Sovietice era ceva sfânt, ceva ce trebuia să fie apărat cu orice preţ: copilul Moscovei. „Republica de la Ploieşti”, la care inculţii fac referire ca precedent, a fost o invenţie a lui Caragiale, care şi-a bătut joc de aventurierii – majoritatea din veşnic neastâmpăratul PNL – care au voit să dea atunci o lovitură antidinastică. Zece ani mai târziu, unul dintre ei, Candiano-Popescu, a devenit nici mai mult nici mai puţin decât aghiotant regal şi încă pentru mult timp! Pentru reintrarea pe făgaşul istoric tradiţional ar fi nevoie de o revoluţie reală, însă revoluţia este un fenomen social-politic ce exclude izbucnirea spontană, fără o organizare preliminară în cele mai fine detalii; revoluţia exclude „emanaţia” de care s-a tot vorbit de 25 ani încoace. În Franţa, revoluţiile au ieşit de două secole încoace din „laboratoarele” Marelui Orient, iar în România, ambele „revoluţii” (pun ghilimele pentru a sublinia caracterul lor antiromânesc), din 1948-58 şi 1989, au fost opera sovieticilor, numai idioţii mai cred altceva, dacă pot crede în ceva. Acest început în stil „Zig-zag” m-a trădat: nu suport ca indivizii care aruncă ţara către mijlocul veacului al XIX-lea, când se ara cu plugul tras de boi, chiar către perioada stăpâniri lui Jeltuhin, când locul boilor era luat de români, să aibă tupeul să spună că lucrează spre binele nostru. Acest Nu spus minciunii, cinismului şi ipocriziei mă reprezintă, este un fel de alter ego.
- Lucrezi de foarte multă vreme la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Ce înseamnă asta? Cum e munca într-un cabinet de stampe, în ce constă ea?
- Peste un an se împlinesc patru decenii de când destinul a ales să lucrez la „Stampe”. O viaţă de om! Eminescu, de pildă, a trăit ori a fost „ajutat” să trăiască 39 de ani. Revenind la întrebări, să spun că lucrul în sine în acest cabinet se reduce la „grija pentru colecţie”, sintagmă cu o conotaţie complexă, căci acoperă cunoaşterea colecţiei pe cât posibil în detalii, referinţele date cititorilor, servirea la sala de lectură, atenţia la returnarea fotografiilor şi a cărţilor poştale ca numărul lor să corespundă celui servit şi aşa mai departe. Vrei nu vrei, ajungi să cunoşti la nivel de expert o iconografie cu tematică vastă, pe care, prin lecturi, dacă te preocupă temele respective şi discuţii, ţi-o fixezi adânc în memorie. Trăiesc astfel zi de zi în trecut, fie într-un cadru social, cu toată paleta sa de funcţii şi de meserii, fie într-un cadru politic. Este un avantaj comparatist ce-mi înlesneşte atât lămurirea unui aspect istoric dincolo de rutina explicaţiei oficiale, cât şi convingerea că trebuie să fug de convingeri pentru a-mi menţine libertatea de gândire. Din acest motiv, la anumite intervale de timp, uneori sunt pus în situaţia nu tocmai comodă de a contrazice unele opinii debitate de mine cândva. Bătutul în cuie este sarcina tâmplarului, nu a istoricului, mai ales a celui care a apărut, ca mine, pe schela iconografiei.
- Puţini dintre cititorii ziarului ştiu că în tinereţe ai avut alte meserii – merceolog, ajutor de pictor scenograf ş.a. –, urmare a „originii nesănătoase”. Cum ai ajuns la Cabinetul de Stampe? Au fost utile doar pregătirea şi pasiunea ta de istoric sau şi cea de pictor?
- Voi răspunde indirect. Originea mea nesănătoasă a fost rezultatul terorii ruseşti de nuanţă ideologică, fiindcă asta a însemnat în realitate comunismul impus cu forţa de Armata Roşie. Să mă explic. Comparând procedeele lui Jeltuhin din 1829, cu ale robilor lui Stalin din anii 1945-1953, vom vedea o asemănare la indigo. Rusia fiind cel mai mare şi fioros duşman al naţiunii române, care îi stă în cale spre cuprinderea Balcanilor, metodele de exterminare nu au diferit în funcţie de epocă. Din această cauză, a originii comunismului de tip leninist, a fi comunist în perioada interbelică însemna a servi intereselor celui mai mare duşman şi erai privit ca un trădător de neam, dacă erai de origine română. Nu ideologia comunistă te condamna, ci legătura Moscova, iată şi de ce majoritatea comuniştilor interbelici au fost alogeni. Posibil, pornind de la acest adevăr, cât şi urmărind actele din anii poststalinişti, ca românii care au ajuns în mişcarea comunistă să fi fost infiltraţi de Servicii. Mă refer în primul rând la Dej, în timpul căruia m-am născut şi când asupra familiei mele de „penelişti” s-au năpustit metodiştii „revoluţionari” trimişi de Moscova. Percheziţii peste percheziţii, anchete urmate de confiscări, confiscări urmate de arestări de lungă durată şi fără proces, în sfârşit un proces pe caz de furt din avutul public. De când cu „experimentul Piteşti” adus de la Moscova de Nicolski şi de fostul student al lui Makarenco, Eugen Ţurcanu, trecut de Securitatea Roşie în rândul Mişcării Legionare pentru a-i acoperi urmele, inculpaţii politici erau judecaţi pentru furtişaguri. Ştiu acest amănunt de la Nicolski, care îşi omora timpul – după pensionare – în grădina Academiei, el locuind în apropiere, pe lângă Parcul Ioanid sau Grădina Icoanei. Ca unul care credea că regimul terorii roşii este etern, vorbea fără teamă, chiar cu satisfacţie, de Piteşti şi de Makarenco, de Ţurcanu şi de prostirea credulilor cu legionarii fioroşi. Ştia şi de unchiul meu, Amedeu Bădescu, pe care îl înjura printre dinţi pentru revoltele ce le provocase pe la Râmnicul Sărat, dacă nu mă înşel, şi la Periprava.
Tot de la această fiară cu bot de cal rânjind am aflat şi de ce inculpaţii politici erau condamnaţi pentru fraudă: Moscova arăta Lumii că aici, în România, pe atunci ţara cobailor, cum este şi în prezent pentru firmele industriei chimice germane, existau numai inculpaţi de drept comun. Evident, dacă aveai ghinionul să te naşti într-o familie cu asemenea istorie, erai nu un copil, ci un număr care trebuia memorat de slugile regimului pentru a fi scos din rând. Nu am fost nici pionier, nici utecist (doar doi ani am activat în acest corp, la limita vârstei), nici membru de partid. Poate voi surprinde, dar acest fapt m-a afectat psihic, mă făcea să mă simt marginalizat şi mă îndrepta către cariere nedorite, însă adecvate statutului conferit de slugile ruşilor, indivizi pe care Ceauşescu nu avusese nici timpul, nici curajul să le îndepărteze din aparatul represiv ori din partid, eroare care i-a fost fatală. Să mi se îngăduie o paranteză. La un semnal al Moscovei, aceste slugi l-au pus pe „fiul cel mai iubit” la zid! De la Nicolski ştiu că, de pildă, „domnul” Teodor Brateş, cel care, debitând date şi anunţuri false, a dat semnalul genocidului de pe micul ecran în 22 decembrie 1989, îi era ginere… Dacă s-ar face un sondaj genealogic printre cei care ne conduc astăzi, s-ar descoperi că ei şi progeniturile lor sunt într-o proporţie covârşitoare. Ei sunt „dizidenţii”. Tocmai ei, călăii acestui neam, alcătuiesc noua burghezie română, iar marile lor averi provin din scoaterea la mezat a Ţării în acest sfert de secol profund antiromânesc. Volens-nolens, îmi proiectez trecutul banal pe un ecran sinistru.
Din banalul existenţial la care mă condamnase aşa-zisa „origine nesănătoasă” m-a salvat profesorul Şerban Cioculescu, oltean şi cunoscut al unchiului meu. El m-a adus la Bibliotecă, el mi-a publicat şi câteva încercări poetice şi m-a susţinut moral. Îi datorez recunoştinţă pentru ce am devenit. Precum se vede, nu întotdeauna îţi faci singur destinul: liberul arbitru m-ar fi tras pe linie moartă. Pasiunea pentru artele frumoase m-a dus la Stampe, soarta familiei, persecutată fără alt motiv decât că fusese naţional-liberală, nu liberală cum se doreşte azi, m-a îndreptat spre Istorie. Istoria e cea care mi-a revelat cauza persecuţiei: atitudinea lui I.C.Brătianu la Livadia, unde a reuşit să smulgă ruşilor un acord, parafat apoi la Bucureşti în 4 aprilie 1877, de trecere prin România a armatei ţariste fără a-i afecta teritoriul şi suveranitatea. Era vorba de răzbunare pe adepţii partidului lui Brătianu (a se vedea şi tratamentul memoriei acestuia în raport cu a marelui său coleg C.A.Rosetti în epoca de dinainte de 1990, Rosetti fiind privit ca un revoluţionar precomunist şi nu ca penelist). Dacă divaghez, cum am impresia, o fac pentru a puncta fenomenologic situaţiile prin care am trecut. Nimic nu-i întâmplător şi nicio faptă nu-i posibilă fără o cauză.
- Eşti atât de împătimit de fotografii şi documente vechi, multe neştiute, încât foarte mulţi cercetători apelează la serviciile tale când publică un articol sau o carte. Ne poţi spune câteva dintre cazurile celebre?
- S-a întâmplat şi continuă să fiu implicat în ajutorarea cercetătorilor fie cu sugestii privind iconografia, fie în completarea fişei bibliografice, deseori o lectură în plus ori un studiu mai puţin cunoscut rotunjind salutar cutare temă. Mă interesează ca rezultatul să fie o contribuţie efectivă. În istoriografia română sunt multe pete albe care trebuie îndepărtate şi mult mai multe puncte negre ce se impun a fi recomentate sau corectate. De exemplu, multe dintre crimele ucrainenilor din anii celui de-al doilea război mondial sunt puse pe seama românilor. S-a ajuns la un fel de delir în a sataniza Armata Română, ceea ce-i ofensator pentru cineva care nu vede cum poate fi pus individul înaintea naţiunii. Apropo, venind vorba de naţiune, azi defăimată în mod aberant ca sursă de naţionalism şi de individ, privit ca un orfan solitar menit să distrugă naţiunea cu Drepturile Omului, ce-i mai important, se întreba profesorul Simion Mehedinţi, albina sau stupul? Profesorul a pus o întrebare retorică, ştiind că moartea unei naţiuni – au dispărut multe naţiuni de-a lungul timpului, de pildă geto-dacii – este consecinţa disipării până la dispariţia completă a indivizilor care o compun. Când s-a înfiinţat PNL în casa lui Stephen Lekeman, cunoscut şi ca Mazar Paşa, acest englez a propus ca noua formaţiune să se numească doar Partidul Liberal, ca în Anglia. Brătianu, Rosetti şi Kogălniceanu au protestat şi, pe baza istoriei pe care o creaseră pentru acest neam încă din anul 1848, au decis ca noul partid să fie în primul rând naţional şi apoi liberal. În concepţia lor, individul liberal aparţinea naţiunii, nu era un Robinson Crusoe naufragiat între Carpaţi şi Dunăre. Să nu uităm că, înaintea acestui război pornit contra naţiunii, a fost războiul cu acelaşi obiectiv declanşat de ocupantul ruso-comunist. Dacă astăzi cunoaştem scopul sovieticilor: prefacerea României într-o gubernie, cui serveşte războirea actuală cu naţiunea?
Fotografii de Eugen Costache (1, 2, 3) şi Cristian Oeffner Oprea (4, 5)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
