Acum vreo trei luni, cand am scris aici, pornind de la o carte a lui Calin Vlasie, despre falimentul literar (repet: literar) al generatiei '80 (paralel cu multele, substantialele ei impliniri extraliterare) am primit cu placere, tot in ZD, replica gingasa, plina de convingerea in contradictoriu a lui Constantin Stan. Nu, spunea el, generatia e departe de a-si fi dat masura creativitatii, Gheorghe Craciun* fiind unul dintre numele de varf estetic citate intru ilustrarea ideii.
In ce ma priveste, convins demult ca Gheorghe Craciun este numai si numai un campion al ingineriilor textuale, un teoretician redutabil, experimentalist si practician rece al tehnicilor narative, nu-l vedeam iesit din estetismele de palimpsest cu orgolii radupetresciene, din aplicatiunile savante facute in labirintul turnului de fildes, pentru a cobori in desfraul grotesc al realismului autohtoniei ceausiste, in deriziunea stalinismului rural, experimentat pe plaiuri transilvane, in caricatura tragica a sufletului nostru cel de toate dictaturile. Or, in ciuda rezervelor pe care le am fata de unul sau altul dintre excesele de constructie ale romanului, Pupa russa, este nu doar, pana la ora de fata, cartea anului, dar si unul dintre primele - cate sa zic? - zece romane de forta aparute post '89, stand perfect langa Adio, Europa, Orbitor si Amantul colivaresei, langa Recviem pentru nebuni si bestii, Cei sapte regi ai orasului Bucuresti si Vointa de putere, langa Aripile arhanghelului Mihail, Playback, Balamuc sau Muzici si faze, fiecare cu lumea lui, dar toate pentru nadejdea noastra dintotdeauna, precum ca nu suntem dotati "doar" pentru short stories...
"In sfarsit, exclama Monica Lovinescu la 28 aug. 1994, Frumoasa fara corp, romanul lui Gheorghe Craciun din 1993. E scris intre 1987 si 1991 si, in afara unei referinte la Europa libera, nu contine nimic din contextul politic. S-ar spune ca problematica si atmosfera sunt aceleasi ca prin 1920 si ceva, cand isi scria Mircea Eliade <<scrisorile catre un provincial>> (ratari din pricini geografice). Nu stiu care e pricina. A intrat sindromul cenzurii atat de tare in ei, incat au ajuns sa se convinga, cu buna-credinta, ca orice referinta la experienta totalitara e inestetica?" (Jurnal, 1994-1995, Humanitas, 2004, p. 57). Intrebare esentiala, care "taie" si intregul capitol al Jurnalului lui Radu Petrescu fata de literatura "de rezistenta" la obsedantul deceniu. Chiar daca asteptarile, regretele si recomandarile Monicai Lovinescu erau perfect si amarnic indreptatite, impulsul lor procustian nedreptatea profund autorul, generatia si diversitatea metodelor de gherila & evaziune. Il nedreptateau pe autor fiindca miza lui, daca nu morala in orice caz estetica este cu totul in alta parte. Si nedreptateau generatia pentru ca, in tot ce a dat mai substantial - de la Aer cu diamante, Desant, Nostalgia, Caravana cinematografica si Luxul melancoliei, la Aventuri intr-o curte interioara, Manualul intamplarilor, Cantece de trecut strada sau Familia Popescu - optzecismul a filtrat otravurile totalitare pana in maduva oaselor, pana la auto-extinctie, ca sa zic asa.
La 28 sept. acelasi an, aflata la Bucuresti, Monica Lovinescu primeste vizita unui grup de optzecisti, printre care Gheorghe Craciun: "...ami marturiseste dificultatea de a iesi din experimentalism si de a aborda experienta suferita sub comunism", pentru ca doua luni mai tarziu, primind de la Calin Vlasie primul numar din revista Paralela 45, Monica Lovinescu sa noteze: "Nu mai inteleg nimic. Acelasi Gheorghe Craciun care la Bucuresti spunea ca se afla la ananghie deoarece nu stie cum sa ia cotitura care-l va duce spre scrierea celor traite si suferite, deci constient ca textualismele trebuie depasite, face un elogiu delirant al scrierilor generatiei, prevazandu-i victoria dupa <<lupta finala>> cu orice alt curent literar. Ma face sa ma intreb daca aceasta generatie merita intr-adevar enorma sansa a disparitiei cenzurii. Daca libertatea nu slujeste decat pentru a scrie mai departe asa cum o faceai si fara ea, atunci la ce bun?"
Ei bine, eu cred ca defectele de constructie din Pupa russa provin tocmai din efectul - laudabil - al autorului de a se plia pe atari asteptari. De la vointa lui deliberata de a face o baie de realism, de contextualizare strict "politica". Asteptari, repet, altminteri indreptatite din perspectiva lor, neavenite si, oricum, inutile din unghiul inzestrarii prozatorului. Maestru al "corporalitatii scriiturii", al "auctorialitatii autoreflexive" prin "refunctionalizarea realului" (v. monografia Gheorghe Craciun, realizata de Mihaela Ursa la ed. Aula) parintele Pupei russa s-a fortat s-o faca pe Leontina - personaj fabulos in sine - un arc de bolta parabolic, o imagine spectrala a Romaniei de la anii Canalului la conspiratiile mai mult sau mai putin securistice de la impiedicat-sangeroasa rasturnare din decembrie 1989. Or, ceea ce i-a mers de minune lui Mircea Daneliuc in suita destinelor feminine din Marilena si cateva voluptati devine la Gheorghe Craciun prolixitate agresanta, virtuozitate exersata in gol. Inserturile parodic-explicative redate cu italice la pp.15, 53, 72, 87, 105, 252, 331 (mai putin 161), de-o crancena expresivitate in etalarea derizoriu-monstruosului propagandistic din national-comunism, raman disonante fata de armonia intregului. O armonie devastatoare, cum vom vedea.
*) Gheorghe Craciun, Pupa russa, Editura Humanitas, 399 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
