Poezia lui Razvan Tupa atenteaza la doua din prejudecatile favorite ale criticilor nostri. Mai intai, e vorba de cliseul temelor "mari": daca nu scrie despre iubiri pasionale, trairi abisale sau morti violente, poetul roman e iremediabil ratat, cazut in "proza" cotidianului.
Apoi, feeling-urile trebuie trecute printr-un limbaj cat mai obscur, de preferinta ininteligibil: cu cat versurile sunt mai imbarligate si mai absurde, cu atat autorul va fi laudat pentru fulguranta intuitiei, profunzimea viziunii, abilitatea lingvistica s.a.m.d.
Or, nici unul din aceste doua ingrediente ale retetei succesului autohton nu se intalneste in poemele lui Razvan Tupa. Format la scoala poeziei americane, tanarul autor scrie o poezie a senzatiilor imediate, situata pe epiderma lucrurilor si ambalata intr-un limbaj accesibil si familiar. Aceasta nu inseamna insa ca am avea de-a face cu o poezie minora; dimpotriva, "prozaismul" asumat al lui Razvan Tupa ascunde un interesant program poetic si existential.
Macheta proiectului se gaseste in prefata la Fetis (Editura Semne, 2001), unde poezia si lumea sunt gandite ca o extensie a propriei corporalitati: "tot ce facem este sau ar trebui sa fie o traducere, o redare a strazilor, a cladirilor, obiectelor si privelistilor in propriul tau corp pe care il antrenezi intr-o intalnire cu legile fizicii, cu formulele din chimie, cu tot ce n-o sa poti spune niciodata pentru ca dorintele tale se cer implinite si abia pe urma povestite (in ce fel?), si care corp, din cate stiu, nu se sfarseste niciodata".
Aceasta este "teoria". Iar intelesul poetic ce i-l da Razvan Tupa este ca, daca obiectele nu suplinesc deficitul de existenta si poarta in sine germenii alienarii, pe de alta parte ele nici nu pot fi ignorate ca elemente esentiale ale identitatii individului.
Mai ales in Corpuri romanesti (Editura Cartea Romaneasca, 2005), spatiul poetic se profileaza ca o lume in slow motion, o vitrina cu artefacte in care contemplatia modifica in acelasi timp lucrul privit si constiinta privitorului: "nu iti vine sa crezi la inceput/ ca un om isi schimba o fata cu alta/ la fiecare doua minute/ si nu vezi decat ce ai adus de acasa/ respiratia ta ocupa treptat fiecare trup/ apoi ocupa tot ce iti stabileste pozitia in fata/ canii galbene de cafea// doar cateva momente gandurile noastre/ erau suspendate pe melodia fragila a respiratiei/ asta-i tot". Aceasta poezie discreta si subtila nu e decat in parte imuna la virusul textualist. Cand poetul vorbeste mai mult despre cuvinte decat despre lucruri, "corpurile" sale par imbracate cu niste haine de imprumut.
De regula insa cautarea autorului se consuma in domeniul vazutelor. Gesturi marunte, rituri cotidiene, obiecte si fiinte dragi, linistea si respiratia, pielea si noaptea care se lasa peste oras - acestea sunt temele din Corpuri romanesti. Si totusi, poezia lui Razvan Tupa nu e lipsita de oarecari veleitati cosmogonice: "cand ai fost ultima data infasurat in zapada/ cand te-ai ridicat dintre palele transparente ale gandurilor/ cand ai deschis ochii/ ai pus lumea la loc pe strada si strada ai potrivit-o/ sub pasii zilei atenti ca niste lacrimi unde ai pastrat toate visele tale/ legate bine picatura dupa picatura cu fire de par pe care ti le mai cresti inca pe maini/ de care nu ai nevoie dar care inca mai esti tu". Pe tacute si fara ostentatie, autorul pune la cale o noua facere a lumii. Atata doar ca, nemaicrezand in puterea incantatorie a cuvantului "inspirat", Razvan Tupa se multumeste sa ne reveleze magia "lumii de dincoace".
E ceea ce probeaza distingerea si distinctia acestei poezii care, fara a se incolona in mainstream-ul milenarist, isi pastreaza un farmec nu mai putin provocator.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
