Pentru prima dată, laureatul Premiului Nobel şi "omul din mijlocul" celor mai explozive confruntări de pe planetă vorbeşte deschis despre relaţiile cu America, negocierile cu Iranul, reformă şi democraţie în Orientul Mijlociu şi perspectivele unui viitor lipsit de arme nucleare. În ultimele două decenii, Mohamed ElBaradei a jucat un rol-cheie în cele mai sensibile zone actuale de conflict. Bucurându-se de o aură inegalabilă de credibilitate atât în lumea arabă, cât şi în cea occidentală, ElBaradei se distinge în peisajul activismului mondial printr-o poziţie independentă şi o reputaţie fără pată. În calitate de director al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, aflată sub egida ONU, a criticat ofensiva administraţiei Bush în Irak, aspiraţiile nucleare ale Coreei de Nord şi tensiunile dintre Occident şi Iran. Pentru eforturile depuse în vederea stopării proliferării nucleare, ElBaradei şi agenţia sa au fost recompensaţi în 2005 cu Premiul Nobel pentru Pace. Acum, prin intermediul unei relatări dinamice şi bine cumpănite, ElBaradei ne introduce în culisele disputelor internaţionale. Rând pe rând inspector, consilier şi mediator, ElBaradei trece din Bagdad, unde oficialii irakieni prezic sumbru începutul războiului, la schimburile de vederi din spatele scenei cu Condoleezza Rice, străzile din Phenian şi reţelele de trafic nuclear din Pakistan. Disecă posibilitatea unei reconcilieri cu Iranul în timp ce respinge orice ideologie intransigentă, denunţând abordările de tip "noi contra lor" şi insistând asupra importanţei diplomaţiei. Mai presus de toate, autorul demonstrează că securitatea naţiunilor este strâns legată de securitatea individuală, depinzând nu numai de chestiunea dezarmării, ci şi de respectarea universală a unor concepte precum demnitate umană, valori democratice şi libertatea de a nu fi supus privaţiunilor.
Omul aflat de partea cealaltă a mesei a zâmbit, dar nu am citit niciun dram de fericire pe chipul său. Ochii i s-au umezit, iar colţul gurii i s-a lăsat. Să fi fost tristeţe? Oboseală? Nu eram sigur.
Era 9 februarie 2003. Trecuseră mai bine de doisprezece ani de când Consiliul de Securitate ONU adoptase primul pachet de sancţiuni împotriva Irakului. În mai puţin de o lună urma să aibă loc o nouă invazie militară condusă de Statele Unite. Saddam Hussein aprobase, nu de multă vreme, prezenţa experţilor de armament ai Naţiunilor Unite în Irak, iar eu şi Hans Blix, şefii echipei internaţionale, ne aflam în a treia vizită la Bagdad. Era ultima seară. Ministrul de externe irakian, Naji Sabri, ne invitase la cină şi ne adunaserăm la masă experţi internaţionali şi reprezentanţi ai părţii irakiene.
Restaurantul era tot ce putea oferi Bagdadul mai de soi. Infrastructura oraşului începuse să plesnească pe la cusături ca urmare a sancţiunilor impuse de ONU, dar serviciul la cină era elegant, echipa de chelneri plină de amabilitate, iar feţele de masă vişinii ireproşabil de curate. Peştele la grătar se revărsa opulent pe platouri, proaspăt pescuit din fluviul Tigru, şi nu putea exista nimic mai apetisant decât frigăruile de miel. Mai mult, pe masă se afla un alt element esenţial al meniului: vinul. Surprinzător, dacă ne gândim că alcoolul era interzis în spaţiile publice, conform unui decret din 1994. Dar pentru această masă dată în onoarea oaspeţilor de peste mări şi ţări, irakienii au făcut o excepţie.
De partea cealaltă a mesei se afla generalul Amir Hamudi Hasan al- Sa'adi, şeful echipei de consilieri ştiinţifici ai lui Saddam Hussein. Titlul de general era, în mare măsură, onorific. Al Sa'adi, negociator charismatic, doctor în chimie-fizică, era la fel de elocvent în engleză ca şi în arabă şi prefera să poarte costume rafinat croite în detrimentul uniformelor militare. Deşi nu era membru al Partidului Baas, era omul de bază pe probleme ştiinţifice al guvernului irakian.
Eu şi Blix am dus discuţia pe care o purtam la masă către o temă critică, şi anume necesitatea unei cooperări mai bune şi a unui schimb de informaţii mai eficient. "Susţineţi că nu aveţi arme de distrugere în masă, afirmam noi. Ne spuneţi că nu aţi reluat niciun program de producere a armelor de acest tip. Dar, pur şi simplu, nu putem închide cercetările câtă vreme nu avem toate informaţiile. Avem nevoie de mai multe dovezi. Cu cât sunteţi mai cooperanţi, cu atât se va îmbunătăţi imaginea internaţională a Irakului. Ce informaţii ne puteţi da pentru a acoperi găurile din dosarul irakian? Ajutaţi-ne să vă ajutăm."
Lângă al-Sa'adi stătea Husam Amin, şeful grupului care asigură legătura cu inspectorii Naţiunilor Unite. El s-a aplecat în faţă, dornic să răspundă. "Hai să fim o clipă sinceri, a spus el. În primul rând, nu vă putem da nimic în plus, pentru că nu mai e nimic de dat." Privirea lui aluneca de la Blix la mine şi înapoi. "Iar, în al doilea rând, nici măcar nu ne puteţi ajuta, pentru că războiul tot se va declanşa şi nu putem face nimic nici eu, nici dumneavoastră, pentru a-l putea opri. Ştim cu toţii asta. Orice am face, faptul e ca şi consumat."
S-a aşezat confortabil în scaun. Al-Sa'adi a încuviinţat, dar nu a spus nimic. Zâmbetul său era, în continuare, trist.
În ciuda afirmaţiei lui Amin, am refuzat să cred că războiul era inevitabil. Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA), instituţia pe care o conduceam şi care era responsabilă din partea Naţiunilor Unite pentru inspecţiile armamentului nuclear, făcuse progrese importante. Printre acestea, verificarea tuturor informaţiilor primite de la agenţiile de contrainformaţii. Nu am descoperit nimic. În raportul înaintat Consiliului de Securitate ONU la 27 ianuarie afirmam: "Până la această dată nu am găsit nicio dovadă că Irakul ar fi reluat producerea de armament nuclear". Această afirmaţie a stârnit un val de critici vehemente din partea oficialilor occidentali şi a experţilor de presă care se convinseseră unii pe alţii că lucrurile stau altfel, dar aceşti critici invocau dovezi circumstanţiale de tipul "ce-ar fi dacă" şi le prezentau drept probe de netăgăduit. Ce spuneam atunci era adevărul.
AIEA nu era autorizată să semneze un certificat de sănătate pentru Irak. Am cerut însă Consiliului să permită inspecţiilor să continue. Câteva luni în plus, spuneam eu, ar fi o importantă investiţie în pacea regiunii. Dacă invadarea preventivă a Irakului se justifica prin faptul că Saddam Hussein ar fi reluat programele de fabricare a armelor de distrugere în masă, atunci unde erau probele? Unde era ameninţarea iminentă invocată? Dacă Amin spunea adevărul şi Irakul "nu mai avea nimic de oferit", implicaţiile erau cruciale: însemna că nu exista niciun pericol.
Un război fără vreo justificare urma, cu siguranţă, să lărgească şi mai mult fracturile deja existente între puterile nucleare şi restul lumii. Atât Statele Unite, cât şi Marea Britanie aveau arme nucleare şi nu dădeau niciun semn că ar fi dispuse să renunţe la ele. Cu toate acestea, ameninţau Irakul care ar fi încercat să obţină asemenea arme. Pentru numeroase ţări în curs de dezvoltare şi, în special, pentru cele aparţinând lumii arabe şi musulmane, acest comportament era ironic şi, deopotrivă, grosolan de nedrept. Saddam Hussein se bucura de o relativă popularitate în lumea arabă pentru poziţia pe care o avea faţă de modul în care îi trata Israelul pe palestinieni şi pentru atitudinea sa sfidătoare faţă de ţările occidentale. Nu era favoritul celei mai mari părţi a elitei prooccidentale arabe, mai ales după invadarea Kuwaitului în 1990, însă pe mulţi îi irita nepăsarea cu care era călcată în picioare suveranitatea Irakului. Dacă urma să se declanşeze un război - în special unul care se baza pe mult trâmbiţatele acuze că ar fi reluat programele de fabricare a armelor de distrugere în masă -, furia ar fi cutremurat, în scurtă vreme, lumea arabă şi musulmană.
Însă pe măsură ce treceau săptămânile, cu toată încrederea mea în procesul de inspecţie, eram tot mai îngrijorat. Retorica Statelor Unite şi a Marii Britanii era tot mai stridentă. Cu doar patru zile înainte de dineul la care am participat la Bagdad, secretarul de stat american, Colin Powell, şi-a susţinut punctul de vedere în faţa Consiliului de Securitate, unde a prezentat casete audio cu interceptări telefonice şi fotografii din satelit ale unităţilor de producţie irakiene. Aceste înregistrări, spunea Colin Powell, dovedeau "trăsături comportamentale îngrijorătoare" din partea lui Saddam Hussein şi a regimului său, "o politică bazată pe eschive şi minciuni". Pentru membrii echipei de inspecţie, prezentarea făcută de oficialul american era, în primul rând, o acumulare de fapte de conjunctură, o colecţie de informaţii neverificate, interpretate din perspectiva celui mai catastrofic scenariu posibil. Nu se vedea nicăieri o dovadă concretă - "a smoking gun" -, dar pentru mulţi dintre cei care l-au ascultat pe oficialul american, mai ales pentru cei care nu erau specialişti, argumentele lui Powell păreau convingătoare.
Cele şase săptămâni care au urmat au fost insuficiente pentru a se înregistra vreun progres semnificativ în operaţiunile de inspecţie sau ca urmare a intervenţiei diplomatice, în aşa fel încât criza să fie evitată. AIEA a dezvăluit că documentele-cheie furnizate de serviciile secrete din care rezulta că Saddam Hussein a încercat să cumpere uraniu din Niger erau nişte falsuri. Însă această descoperire aproape că n-a avut impact. În loc să adopte un punct de vedere comun, reuniunea de urgenţă a liderilor arabi la Sharm-el-Sheikh a mărit confuzia. O propunere ultimativă a britanicilor pentru evitarea conflagraţiei armate a eşuat.
Devreme, în dimineaţa zilei de 17 martie, am primit un telefon de la misiunea americană din Viena, care ne sfătuia să plecăm cu tot cu inspectorii noştri din Bagdad. Invazia era pe punctul să înceapă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
