Compozitorul George Grigoriu locuia în Piaţa Galaţi. Acolo era punctul de întâlnire a tinerelor speranţe. Camera sa de muzică era presărată şi cu fotografiile celebrităţilor din vremea aceea, marele dirijor Sile Dinicu, apoi frumoasa Simona Casian, sau Roxana Matei, Aida Moga, Mara Ianoly, Luigi Ionescu, Luky Marinescu, Lavinia Slăveanu, basul Hodovansky, Didi Ionescu, Cornelia Teodosiu, imagini în grup cu Radu Şerban, Temistocle Popa, Trio Grigoriu, afişe, autografe, diplome, aşa cum văzusem numai în filmele străine. Îmi spuneam: "Când voi ajunge o artistă renumită, voi avea şi eu o cameră de muzică."
După ani de pregătire şi muncă, visul mi s-a împlinit. De data aceasta, eu aveam să-l invit la repetiţie pe maestrul Grigoriu, la noi, în Calea Victoriei nr. 100, unde creasem - după modelul lui - propria-mi cameră de muzică.
"Discul de Aur" câştigat, oferit de Casa de Discuri Electrecord şi de Consiliul de Stat pentru Cultură şi Artă (CSCA), era aşezat pe pian la loc de cinste, Discul de Marmură - Trofeul MIDEM de la Cannes -, afişele unor turnee, fotografii, diplome, premiile câştigate la Festivalul Naţional de la Mamaia, toate aveau rolul de a-mi ridica moralul în momentele de îndoială, de grele încercări, în perioadele suspendărilor din Televiziune şi Radio.
Fiind componentul celebrului Trio Grigoriu, Gigi - cum îl numeau muzicienii - avea tehnica frazării, experienţa cântăreţului pe care niciun alt compozitor n-o poseda la vremea aceea. El cunoştea importanţa vocalelor pe note înalte, înţelegea modul în care vocea atinge perfecţiunea, prin rezonanţă.
- De pildă, cuvintele "cer, floare, mare, poezie" au un sunet deschis - îmi spunea -, în timp ce "vânt, gând, blând" strangulează vocea pe acute. Aceste cuvinte se pot folosi la cuplet, dar nu le recomand pe notele înalte, la refren sau la finalul cântecului.
Din fericire, majoritatea textelor erau semnate tot de un interpret de muzică uşoară, de Angel Grigoriu în colaborare cu Romeo Iorgulescu. Aveam să le urmez sfatul cu privire la formarea sunetului plin şi deschis, în interpretarea propriilor compoziţii şi pe parcursul întregii mele cariere.
În apartamentul lor elegant, am cunoscut-o pe soţia lui Gigi, pe Simona Casian, o cântăreaţă renumită care se bucura de un mare succes. Cu ochi migdalaţi şi surâs fermecător, Simona era pe cât de frumoasă, pe atât de inteligentă. Asculta cu atenţie repetiţiile noastre la pian şi făcea observaţii juste, dădea sfaturi pe care Gigi întotdeauna le urma.
La un moment dat, după o repetiţie, maestrul mă anunţă:
- Fetiţă, azi mergem la Radio să prezentăm "Chemarea mării", ne aşteaptă comisia.
Un taxi ne-a dus la Radio. Era prima mea intrare pe culoarele elegante, largi şi înalte, unde colonadele albe alternau cu studiourile de înregistrare protejate de uşi din lemn, capitonate. Inginer de sunet şi compozitor-orchestrator, Paul Urmuzescu era un nume sonor în Radio. Nu puteai deschide aparatul fără a-i auzi numele. Paul mi-a pus căştile pe urechi, sfătuindu-mă la ce distanţă de microfon să cânt, pentru a evita distorsionări ori bufeuri - cum sunau literele B, P, T. În ciuda emoţiilor mele, Paul şi Gigi arătau mulţumiţi, prezicându-mi un real succes radiofonic. Prin uşa întredeschisă auzeam impresiile unor redactori muzicali trecând pe culoare:
- Ce voce! Cine cântă?
- Şcolăriţa în uniformă, răspunse operatorul.
- Nu se poate, glumeşti! Apoi către compozitor arătându-mă pe mine:
- Gigi, unde ai găsit-o?
- Copiază-mi şi mie piesa, o transmit diseară pe post, zise alt redactor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
