Ziarul de Duminică

EXPOZITII / Dincolo de ceea ce se inţelege

EXPOZITII / Dincolo de ceea ce se inţelege
14.04.2009, 14:22 39

 
Important nu e atât ceea ce spui, cât ceea ce se-nţelege" – remarcă misterios un nuvelist şi romancier francez contemporan, la modă rău pe cheiurile Senei. In special, urmare a unui „minimalism pozitiv", care s-a descoperit in profunzimea cărnii prozei sale. Dar nu despre el vrem să facem vorbire acum (conform teoriei sale, nu e important ceea ce se spune!), ci despre un artist plastic. Care, de fiecare dată când ii vedem lucrările, ne face oferta lipicioasă de a pricepe mai mult decât ceea ce inţelegem la prima vedere.
La prima vedere, acum aproape un an, Claudia Popescu se răsfăţa oglindindu-se in lumina propriei viziuni, aidoma lui Narcis in luciul apei. Se răsfăţa pe malul mării, admirând cu penelul peisaje din Veneţia, Corfu, Ischia sau Salonic. Remarcam atunci o anumită canonizare incomodă a picturii sale, o retorică un pic de alcov, inversă de cum este regula. Ea nu spiritualiza peisajul, nu-i transfera din sensibilitatea sa creatoare, nu-l transfigura, ci il dezlipea de acolo, de sub ochi, il inşfăca şi il aducea spre sine. Il transfera, destul de ilicit, in folosul propriu. Ca un succedaneu al elixirului la care visează in secret ego-ul oricărui artist. Ca să se admire. Să se incânte.
In cea mai recentă expoziţie a sa*, Claudia Popescu se lasă convinsă de o necesitate interioară severă şi diseminează atât tematica peisajului, cât şi tehnica de realizare.
Pe de o parte, rămân, indiscutabil, pânzele – aceeaşi pictură fermă, sigură, cu o cromatică sustenabilă, foarte „iute" (ţinta este pe senzaţia de rece a apei!), dar fără să atingă pragul truculenţei – cu marea in diverse ipostaze (subzistă, totuşi, pasiunea irepresibilă pentru marine!). Pânze in care, uneori, din păcate, datorită unei suficienţe care o sufocă, recurge la exprimări inovatoare extraestetice (şi atunci forţează limitele!). Cum ar fi ferestrele reale care se deschid către peisaj, gratiile de bambus aplicate pe tablou, ce coboară brutal decodarea peste buza prăpastiei (viziunea interzisă etc.!), ori la soluţii semantice facile, precum, de pildă, oraşul văzut ca ieşind dintr-o vioară (sugerând muzicalitatea etc.) sau nudul albastru ce ocupă, cam abuziv, fereastra dincolo de care imaginea expiază. Altminteri, atunci când uită de aceste artificii (ludic-feministe?!), totul emană putere: culoarea are forţă, pensula nu tremură, iar ochiul este pus cu chibzuinţă la treabă (amintind, repet, de omnipotenţa regretatului ei strămoş, maestrul Ion Popescu-Negreni!).
Pictura este insă complinită (iar tema dublată de tehnică!) de o serie consistentă de acuarele foarte reuşite. In care predomină de astă dată, indrăznim să spunem, raţionalul perceptibil. Fiindcă aplicaţia se simte mult mai viguroasă, culorile nu mai sunt lăsate la voia sugestiei, a privirii deliberat inceţoşate. Paradoxal, deşi, in general, acuarela oferă destul loc pentru evanescenţa culorii, pentru difuzia conturului, privitorul rămânând, prin urmare, captiv intr-o semantică nesigură şi imprăştiată, lucrările din această secţiune ale Claudiei Popescu sunt de o acurateţe, de un bun simţ (a se slăbi de inţelesul celălalt, da!) şi de o rodnicie a travaliului cu totul remarcabile. Cu atât mai notabile, cu cât ele sunt realizate (aşa mi-a mărturisit ea insăşi!) sur place. O piaţetă din Florenţa, o curte interioară din Roma, un gang intunecos de nu ştiu unde, „umbrit" de o pânză de lumină fantomatică, un palazzo ruinat de soarele amiezii ori poarta monumentală de la intrarea intr-un parc – toate sunt, de fapt, adevăratele autoportrete (nici nu mai contează că europene sau nu!). Atât prin minuţiozitatea detaliului, cât şi prin policromia austeră, ele rămân acolo. Sunt urme ale trecerii artistei printr-o lume fabuloasă, incărcată de fastul obosit şi decadent al vremii (foarte ciudată sau, dimpotrivă, elocventă, absenţa personajului uman din lucrările ei!). Sunt semnele unei lumi pe care, nota bene, ea nu şi-o mai insuşeşte, spre a se infrumuseţa pe sine (cine ştie oare dacă imaginea văzută de Narcis in oglinda apei nu era, de fapt, un artefact?!). Ci o ornează, o impodobeşte cu unduirea aripii propriului ei spirit.
Dincolo de ceea ce se poate inţelege din „spusele" ei, un lucru e limpede: Claudia Popescu s-a lăsat, in sfârşit, sedusă de un dialog sincer cu timpul. Fortis est, qui se vincit. In plus, savoarea unui astfel de taifas poate fi uneori mai mare decât mulţumirea provocată de o rapidă cosmetică interioară. De cele mai multe ori autistă şi, din nefericire, ingrijorător de mincinoasă.
 
      
 
 *) Claudia Popescu, Popasuri europene, pictură şi grafică, Galeria Simeza
 
 
 
 
 
 
amza_sebastian@yahoo.com    

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

Comandă anuarul ZF TOP 100 companii antreprenoriale
AFACERI DE LA ZERO