"Un element, un eveniment, un fenomen, tocmai datorităstructurii sale logice... nu se derulează în timp, ci deruleazăun timp...", afirmă Stéphane Lupasco.
Mi s-a întâmplat să revăd la distanţă de vreo 25 de ani opersoană cu care am fost cândva în relaţii apropiate. Persoana cupricina nu mi s-a părut prea schimbată. Aceeaşi nelinişte care teatrage, aceeaşi inteligenţă care te ţine treaz, aceeaşi figură(ajustată ici-colo de tertipuri specific feminine). Ceea ce amrealizat abia după ce-am stat de vorbă din nou câteva ore bune afost faptul că distanţa dintre noi s-a produs nu numai în spaţiu,nu numai în cei 25 de ani de urcuş pe scara destinului fiecăruia,ci şi - precum în gimnastică sau arte marţiale - cumva pieziş,printr-o fandare laterală în Timp.
Mă explic imediat. La un moment dat am fost relativ apropiaţi,aşadar tindeam să împărtăşim adeseori calupuri de timp comun. Nudistanţa în ani sau în spaţiu ne separă astăzi, cât o altăpoziţionare faţă de axa verticală a timpului lăuntric - asta efandarea de care vorbesc. Şi nu întâmplător am numit-o "fandare",aşadar, o mişcare de înclinare laterală sau oblică, în cazul defaţă. Simţeam că parcă aş fi glisat costiş într-un timp aproape(dar nu în totalitate) paralel faţă de persoana de carevorbesc.
Paranteză: atunci când "te înclini" în faţa unui om, tendinţaeste de a transmite următorul mesaj - mă supun "timpului tău",timpului în care tu trăieşti. Reverenţa apropie sau mimeazătendinţa de apropiere, ba, uneori, de subordonare sau identificare.Dimpotrivă, a întoarce spatele este şi o formă de a te îndepărta devibraţiile, de timpul "derulat" de o anume persoană. Dar fandarealaterală e altceva. În DEX cuvântul "fandare" este descris astfel:"a face un pas mare înainte, lateral, oblic sau înapoi, îndoindunul dintre picioare de la genunchi şi ţinând celălalt piciorperfect întins, cu toată talpa pe pământ, astfel încât centrul degreutate al corpului să se afle pe direcţia deplasăriiefectuate".
Numai că fandarea de care vorbesc aici este de ordin interior,nevăzută ochilor fizici. Să ne imaginăm un om aflat într-obiserică. Se înclină în faţa unei icoane sau a reprezentăriidivinităţii, oricare ar fi aceasta. Nu face fandări lăturalnice, nuface eschive. În bisericile ortodoxe se mai practică încă ceea cese cheamă "mătănii": o înclinare până la pământ adică, mişcarealtoită alteori pe o îngenunchiere propriu-zisă. În alte tradiţiireligioase regăsim aceeaşi prosternare încărcată de veneraţie înfaţa divinului. Este un gest uman universal de recunoaştere asuperiorităţii sacrului. Dar credincioşii avansaţi ştiu că, înrealitate, importantă este interiorizarea din ce în ce mai profundăa acestor gesturi exterioare. Te închini în altarul din inima ta -spun părinţii creştini. Cu alte cuvinte, timpul sacru este chematsă înlocuiască, treptat, timpul profan care te locuieşte clipă declipă. Dar gestualul are însemnătatea sa, măcar simbolică. Nu tevei închina lateral în faţa unei icoane, nu te vei eschiva printr-ofandare oblică în faţa altarului. Ambasada divinităţii (icoana,statueta etc) şi homo religiosus locuiesc faţă cătrefaţă.
Tot astfel se produce mai mult sau mai puţin reuşit dialoguldintre doi oameni. La limita luminoasă, dialogul dintre doiîndrăgostiţi ajunge să-i facă să se simtă "unul singur". Timpulinterior al unuia se suprapune cu al celuilalt - până la un punct,atât cât constituţia sentimentală, mentală, spirituală a celor doio permite. Ajung să trăiască aceleaşi sentimente, să gândească lafel, să aibe, adesea, momente de (ceea ce astăzi numim)"telepatie". Se identifică.
Fandarea laterală - de ordin lăuntric, nevăzută, dar nu maipuţin reală - nu este decât o formulă prin care un om încearcă săse plieze, poate, să se apere, uneori, de cel din faţa sa. Timpulunuia se simte incomod în faţa timpului celuilalt. Caută unrefugiu, o formulă de dialog, dar, simultan, şi de eschivă. De celemai multe ori sunt doi oameni care nu se pot privi, deschis, dreptîn ochi. Ochiul - care este oglinda sufletului, se spune -trădează timpul în care trăieşte interlocutorul din faţa ta. Darasta face parte din "secretele" limbajului nonverbal, ştiute cândvadoar în cercuri restrânse, astăzi promovate din ce în ce maiabundent, în special de NLP (programarea neuro-lingvistică) -există suficiente studii, cărţi, traininguri pentru cine vrea săştie mai mult.
Pe mine mă interesează de ce timpul în care eu trăiesc "simte"adesea presiunea acră sau, dimpotrivă, zâmbetul sincer şi primitoral timpului celui/celor din faţa mea. De ce aceste atitudini atragplieri, fandări, eschive interioare, nevăzute. Cum mă pot poziţionalăuntric astfel încât să conduc la o comunicare reală, faţă cătrefaţă, adică fără bariere, cu persoana cu care mă intersectezdestinal?
Derularea unui timp (anume), caracteristicăfiecărui eveniment & fenomen de care vorbeşte StéphaneLupasco pare să fie adusă la superlativ aici, în lumea subcerească,de oameni. Fiecare dintre muritori derulăm un timp aparte.Sunt timpi nuanţat diferiţi între ei, măcar cu o fandare.Momentele de comuniune reală sunt rarisime. Şi se producîndeobşte în grupuri sudate de ruga comună, de vreo durere care i-aafectat pe toţi, de muzică ori de poezie...
Aceste rânduri sunt la rândul lor derularea unui timp. Deaceea se încheie cu o plecăciune şi o întrebare: cum este timpulderulat de scrib, de acest text şi de cititor?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
