La o prima privire, poezia* lui George Vasilievici pare prea dedicata unei "bucurii universale" (sau cel putin tinde autist spre ea) pentru a mai lasa loc acelei indoieli fundamentale poetului adevarat. Chiar si "Cuvantul inainte", halucinanta ars poetica, este aparent dedicat atingerii muzicii sferelor, dobandirii unui limbaj astral, comunicarii totale... pana cand o ia razna.
"Cand lumina se fute cu lumina se naste poezia. . . Si iar stele, galaxii, sori, stele, galaxii. Uuuuuuaaaaaaaauu! Ce spectacol! Ce reprezentatie. Spectatorii au izbucnit in aplauze. Si-au rupt hainele de pe ei si se iubesc mereu de la inceput. Prin poezie ne tinem de inima, ne tinem de soare, ne tinem de suflet, ne tinem de mama, ne tinem de tata, ne tinem de mine, ne tinem de tine, ne tinem de tot pentru ca mi-e soare de valuri, mi-e cer de pamant, mi-e viata de moarte, mi-e suflet de inger, mi-e tine de mine".
Am avut senzatia unei "nursery rhime" altoita pe tulpina firava a unui Nichita parodiat, rezultatul fiind hibrid monstruos si penibil. Bineinteles, ar mai exista varianta ca aceasta prefata sa fie o bascalie totala, varianta care nu ma intereseaza. Poezia lui George Vasilievici lasa impresia unei incercari "actualizate" de a reda o viziune a sentimentelor: actualizarea s-ar traduce prin elemente-"soc" de limbaj (sunt fragmente din arta poetica ce trimit la estetica uratului) incolacite pe trunchiul unei ingenuitati afirmate in fiecare poem. O poezie "de inima" - ideea pare indrazneata in spatiul liric actual, numai ca ideea singura nu poate sustine un volum (sau un ciclu de poeme, in cazul nostru).
Chiar primul poem al cartii se construieste sub ochii lectorului ca "o piramida in forma de inima", piramida a influentelor, o constructie canonica, cladita din capetele "care au avut inima in loc de creier": "capul lui eminescu, capul lui dostoievsky, capul lui van gogh, capul lui withman, capul lui naum, capul lui stanescu, capul lui popescu, capul lui villon, capul lui baudelaire, capul lui miller, capul lui motzart, capul lui rimbaud...".
Desi n-am auzit in viata mea de "withman" sau de "motzart", iar bascalia imi pare din nou improbabila (din cauza ortografierii corecte a celorlalte nume si a faptului ca lectorul cartii este Marin Mincu), trebuie sa spun ca lista cu membrii familiei Vasilievici e de-a dreptul impresionanta: "Ce carti citesti tu, Vasilievici?". Cum pliezi tu literatura universala pe un mitic trecut mongol? Apropo, nici de "Andre Marllaux" n-am auzit... Sa fie un tertip a la Boris Vian (Jean-Saul Partre...)? Nu cred. Sa-i acordam totusi poetului "creditul" unei execrabile redactari de carte.
De fiecare data cand imaginile reusesc sa se inchege intr-un sistem de lumina, de fiecare data cand as fi putut avea impresia unei poezii adevarate, m-am lovit de intruziunile vag "douamiiste" ale autorului, hotarat sa se alinieze de data aceasta unei alte familii poetice: "Cand ma trezesc, iubita imi doarme in brate. Simt cutele cearsafului intre labii. Prefer sa ma masturbez decat s-o deranjez. Inainte sa ies trec pe la toaleta, apoi o iau la fuga spre casa nerabdator sa mananc varza cu carne de manz".
Ciclul "Doi lunetisti" difera total de cel care deschide volumul, atat prin concizia expresiei (lucru benefic, de altfel, in conditiile unei saracii acute a limbajului acestui autor), cat si prin gradul superior de abstractie. Ah, probabil si pentru ca lipsesc poemele "featuring Gili Mocanu", o influenta de exceptie si inalta inspiratie pentru poetul nostru.
Nu stiu altii cum sunt, dare eu, dupa lectura lui Vasilievici, simt o sastiseala acuta de "labii", masturbari si "feat. Gili Mocanu" in poezie. Cat despre "withman", "motzart" si "Andre Marllaux", aistia-s din alta poza...
Bas25_2004@yahoo.com
*) George Vasilievici, Cerneala, Editura Pontica, 2004
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
