Sub un titlu desuet romantic*, iata ca poetul isi continua, postum, traiectoria. Putin comentat de critica, dar neocolit de cateva nume de referinta (Nicolae Manolescu, Laurentiu Ulici), H.G. este, indubitabil, un poet original. Mare lucru astazi, cand proprietatea acestui termen se estompeaza pe zi ce trece, poeti care scriu bine - caci sunt cultivati si informati - ivindu-se necontenit. Dar, vai, cata lipsa de personalitate in versurile unora dintre acestia, cat mimetism, cata razgaiala nefondata pe minima inspiratie necesara.
Ei bine, Horia Gane isi afirma si cu acest volum viziunea lui, caci starile tensionale se descarca intr-un fel anume. Secretul poeziei sta in detalii, in infinitezimalul clipei ce azvarle cuvantul pe hartie, conotativul scurt, nervos, zurliu este mai liric decat prelunga lamentatie ori previzibila oda. Prin lapidaritatea si incordarea imaginii, H.G. este un poet modern, ba chiar postmodern (ca sa folosesc un termen care-mi displace si care, de multe ori, nu vrea sa desemneze mai mult decat conditia eclectica a artistului de azi care a ars toate granitele si se construieste din fragmente luate de pretutindeni): "De-a valma/ cu copiii cocosati mananc/ dintr-o cratita. Vad// degetele-mbatranind chiar/ acum, deasupra cartofilor" (Imbatranesc). Fantasticul si realismul simtirii vin laolalta. Inspiratia nu e altceva decat observatie si colaj liber, novator. Copiii cocosati si degetele-mbatranind au in strafund ceva analogic pe care poetul, cu suprasimtul lui, l-a dibuit. Suprarealismul si expresionismul se vad depasite, caci misterul din aceste versuri se revendica mai curand de la vechea pictura flamanda, unde detaliul pedestru era surprins intr-o lumina ciudata, atemporala. Nu propriu-zis o metafizica, ci doar o miscare de smulgere din banal si-o neasteptata traiectorie ascendenta; o oglindire revelatoare: "Iar duminica se taie plopii,/ sambata - prea multa elegie./ Sa ma spal din nou cu apa care/ priveste-n sus cu chipul meu" (Zile). Iar legaturile intre elemente sunt abrupte, scontand pe filonul subteran care le uneste, lucru care nu se poate mima: dintr-o trasatura, in joaca, poetul polarizeaza disparitatile. Apropierea poeziei lui H.G. de modelul oriental este subliniata prin aceea ca trece adesea greutatea lirica pe umerii neinsufletitelor. Compozitia hiperbolica cu aerul ei scortos-encomiastic este abandonata in favoarea unor notatii metonimice mult mai deschise si mai firesti. Lucrurile care ne inconjoara exala mai multa poezie decat omul care le-a creat, eternitatea lor e mai neconditionata. In golul lor, aceste lucruri inglobeaza - in raspar - si singuratatea creatorului, ceea ce le confera o complexitate incredibila: "Lampa cu abajur de pe masa,/ foi albe, cuvinte fara leac./ Nu mi s-a raspuns la nici o intrebare,/ si totusi traiesc mai departe.// N-am sa propun eu intamplarii/ sensul ordinii./ Corabia mea simte/ marea apasata de alte corabii.// O soapta zboara dintr-o carte,/ si ma priveaza de singuratate" (Fara leac). Observatia si fantezia, ca doi poli magnetici, guverneaza toate textele poetului; lirismul este cel ai ideii nastrusnice care agata realul si face din el ceva inclasificabil, dar apropiat de caldura banalei si ciudatei vieti umane: "Adolescent ca un fierastrau/ sprijinit de peretele magaziei,/ privesc.// Ca sa deschizi usa/ trebuie sa fii o fiinta eminamente utopica" (Sapte). Fiinta utopica, H.G. a deschis usa si ne-a lasat poeme adevarate si subtile, ca toti adevaratii poeti.
*) Horia Gane, Vis si iubire (editie bilingva romano-maghiara - traducere de Horvath Dezso), Editura Agerpress, 2006, 96 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
