Amalia ajunge-n casa groazei
Maşina era murdară, plină de praf şi de nisip, de lucruri aruncate peste tot, pe scaune, pe bord, pe jos. Bidoane goale şi pline, carcase de CD-uri vechi şi murdare, hârtii, bonuri, şerveţele, firimituri.
Doamna Clyde, pe care o intâlnisem cu cinci minute in urmă in aeroport, era posesoarea maşinii. Când am văzut-o prima oară in copia după poza din paşaport, mi s-a făcut pielea de găină. Copia făcea parte dintre actele de care avusesem nevoie pentru obţinerea vizei şi primul lucru pe care l-am gândit când am văzut poza a fost: "Dacă aş fi văzut-o mai devreme, n-aş mai fi plecat" , dar atunci era deja prea târziu. Totul era aranjat. Nu mai puteam da inapoi.
Acum insă, când o vedeam in realitate, mă bucuram să constat că poza nu avea nici o legătură cu realitatea. Doamna Clyde era mică, grasă şi blondă, nici pe departe infricoşătoare, ca in poză. Mi-aş fi dorit să pot răsufla uşurată, dar celelalte necunoscute nu-mi permiteau.
– Cum a fost drumul? Eşti obosită? m-a intrebat.
– Da, un pic.
– A fost prima oară cu avionul?
– Da, dar mi-a plăcut. Am stat la geam.
– Vorbeşti bine engleza.
– Mulţumesc. Imi doresc să vorbesc la perfecţie insă şi sper că, stând aici, o să reuşesc.
In timp ce vorbeam, doamna Clyde conducea pe străzile inguste ale insulei. Mă bucuram că-mi pusesem centura de siguranţă pentru că, deşi străzile aveau sens dublu, maşina noastră ocupa ambele benzi de circulaţie!
Din clipă in clipă o să se iveasca o altă maşină şi o să ne ciocnim, gândeam. Dar, in rarele ocazii in care chiar a apărut o altă maşină, doamna Clyde a reuşit cumva-cumva să strecoare jeep-ul pe lângă aceasta fără a o atinge.
– Să-ţi spun despre familia mea, a inceput doamna Clyde după o astfel de intersectare periculoasă cu un alt jeep. Am trei băieţi mari. Philip e cu un an mai mic decât tine, are 23 de ani, şi a terminat Ecologia. Dominic are 22 de ani şi studiază Ingineria. Iar Nicholas, care are 19 ani, vrea să renunţe la facultate, studiază tot Ingineria, şi să se facă poliţist. Apoi vine Georgina, care are 14 ani şi este intr-un scaun cu rotile. Tu va trebui să ai grijă de Ben şi de Eloise, care sunt juniorii familiei. Ben are 11 ani, iar Eloise are 7 ani şi suferă de sindromul Down, ceea ce inseamnă că este un pic in urmă faţă de copiii de vârsta ei. Amândoi merg la şcoală. De Georgina are grijă Vicki, doica noastră, care acum e insărcinată.
Aş fi vrut s-o intreb mai multe in legătură cu Georgina. Ce i se intâmplase de era intr-un cărucior şi, mai ales, aş fi dorit să-i cer sfatul, s-o intreb cum ar trebui să mă comport cu ea. Dar până la urmă am hotărât să nu intreb nimic şi să fac la fel cum făcusem de când aflasem că Georgina e intr-un scaun cu rotile: să nu mă gândesc la asta. O să-mi fac griji când şi dacă va fi nevoie, hotărâsem eu cu o săptămână in urmă. Aşa că n-am intrebat nici acum nimic.
Drumul parcă nu se mai termina şi toate străzile imi păreau la fel. Parcă aterizasem in mijlocul unui labirint şi nu pe cea mai mare insulă din Channel Islands, pe nume Jersey. Aici chiar nu existau şosele ca lumea? m-am intrebat, deşi ştiam prea bine răspunsul. Mă documentasem de pe internet, după ce imi dădusem acordul să vin să lucrez in Jersey, renunţând la visul meu de a ajunge la Londra, şi ştiam că aici, pe insulă, rata criminalităţii este extrem de mică şi că motivul pentru care străzile sunt atât de inguste este acela că localnicii ţin foarte mult să păstreze intacte păşunile, laptele văcuţelor din Jersey fiind renumit in toată lumea. Dar, cu tot respectul pentru spaţiul verde şi laptele văcuţelor, gândul că va trebui să conduc pe nişte străzi atât de inguste mă ingrijora. In plus, toate arătau la fel. O fâşie de ciment cu garduri vii şi copaci de-o parte şi de cealaltă şi, din când in când, câte o casă la stradă. Cum să conduc de una singură pe-aici fără să mă rătăcesc?!
Intr-un final am intrat pe aleea şerpuită care ducea spre Chateau Clairval, casa dnei Clyde. Casa nu se vedea din stradă din cauza copăceilor plantaţi de-a lungul şi de-a latul aleii şerpuitoare, la capătul căreia se intindea o parcare pietruită care arăta ca un sens giratoriu datorită unui alt copăcel plantat in mijloc. In parcare erau cinci maşini, toate ale familiei. Casa era construită pe două niveluri. La etaj se vedeau ferestrele a trei dormitoare, iar jos, pe o parte şi pe alta a uşii, ferestrele a două camere de zi.
Nici n-am parcat bine, că din casă a ieşit domnul Clyde. Aveam emoţii şi in privinţa lui, dar m-am liniştit imediat ce am văzut că nu părea a fi nici violator, nici infractor. Problema era că, in poza lui din paşaport, semăna foarte bine cu actorul acela, gras la faţă şi chel, din "Avocatul diavolului" cu Keanu Reeves, care juca rolul unui profesor ce-şi molesta elevele. Când am văzut prima oară poza, imediat am făcut legătura cu filmul şi mi s-a făcut rău. Impreună cu poza dnei Clyde, aproape m-au convins să nu mai plec nicăieri.
Bine că nu m-am luat după poze, am gândit, dar când să răsuflu uşurată că o altă temere de-a mea nu se adeverise, am intrat in casă şi ceea ce mi s-a infăţişat ochilor mi-a tăiat răsuflarea. Niciodată nu mai văzusem o casă atât de "aglomerată". Nici un perete fără tablouri, nici o suprafaţă fără bibelouri, nici un bibelou fără praf. Pe jos, erau ghiozdane, cărţi, jocuri, păpuşi Barbie.
Şi ca să pună parcă paie pe foc, domnul Clyde mi-a spus:
– Amalia, tu nu ştii unde ai venit. Noi suntem o familie nebună. Ultima au-pair a plecat de-aici după numai o zi.
Am râs, dar nu era râsul meu. Incepeam să cred că poate cea de dinainte avusese dreptate, in timp ce studiam holul spaţios şi scările care duceau la etaj. Pe peretele din stânga era un tablou trist, in ulei, cu portretul unui nene bătrân şi urâţel care mi-a mai trimis şi el nişte fiori pe şira spinării. Totuşi, nu am făcut cale intoarsă, ci am luat-o la dreapta, printr-un alt hol şi prin bucătărie, iar apoi am urcat nişte scări inguste, până am ajuns in cutiuţa care avea să fie camera mea. Inainte de a intra, domnul Clyde m-a anunţat mândru că fiul cel mare, Philip, zugrăvise camera de curând. Asta explică mirosul inţepător şi cvasi irespirabil, mi-am spus, ţinându-mi răsuflarea.
Din uşă, am analizat camera. Pe acelaşi perete cu uşa se afla un dulap vechi cu patru sertare. In dreapta era un birou vechi cu o veioză imensă pe el. Patul se afla vizavi de uşă, iar fereastra era pe stânga.
Domnul Clyde mi-a pus valiza pe pat şi atunci a realizat că patul n-avea un picior. Nu ştiam dacă să râd sau să plâng. Imediat a fost chemat Philip şi au hotărât să improvizeze ei un picior de pat. In cinci minute şi după câteva drumuri după cărţi, problema era rezolvată şi astfel am devenit mândra posesoare a unui pat cu un picior făcut din cărţi.
Apoi, când să intindă aşternuturile, doamna Clyde a observat că salteaua era foarte veche şi lăsată, aşa că l-a trimis pe Philip să mai aducă o saltea, la fel de veche şi lăsată, pe care s-o pună deasupra.
Când am rămas singură, m-am grăbit să incerc saltelele, dar imediat am regretat gestul. Saltelele erau vechi, lăsate pe mijloc şi scârţâiau, aşa că nu-mi puteam inchipui cum aveam sa dorm in patul şi in camera aceea. Mobila era atât de veche, incât imi puteam uşor imagina cum milioane de viermişori microscopici o ronţăie de zor; saltelele aveau in plus şi nişte pete cu provenienţă necunoscută, iar mirosul pereţilor proaspăt zugrăviţi era pur şi simplu insuportabil.
După câteva secunde de indoieli, insă, m-am convins că totul era cât se poate de bine. Era timpul să termin cu văicărelile şi să mă duc să fac un duş. Odată hainele alese, m-am aventurat pe scări in jos spre bucătărie, pentru că, deşi aveam o baie cu vană chiar lângă camera mea, trebuia să trec prin bucătărie ca să ajung la baia cu duş care imi fusese recomandată.
De data asta insă bucătăria era plină. Erau acolo doamna Clyde, Philip, domnul Clyde, o femeie tânără, o fată in cărucior şi un alt băiat.
– Amalia, fă cunoştinţă cu Vicki şi cu Georgina, mi-a spus doamna Clyde. Iar el e fiul meu mijlociu, Dominic.
– Imi pare bine de cunoştinţă, am bâiguit, strângând lângă corp mormanul de haine de schimb şi incercând din răsputeri să nu-mi pierd din greşeală chiloţii. Ăăă, eu mă duc să fac duş..., am adăugat.
– Da, sigur, du-te liniştită şi nu te grăbi, mi-a spus doamna Clyde zâmbind.
In drum spre duş am auzit-o pe Vicki spunând:
– Oh, e timidă.
Mi-am dat ochii peste cap şi am intrat in baie. Sunt primele mele minute intr-o casă străină dintr-o ţară străină, la ce se aşteptau?, mi-am spus iritată, analizând cu atenţie baia.
Din nefericire, nu părea mai ingrijită sau mai curată decât restul casei. Şi cele două geamuri mă ingrijorau. Imi era teamă să nu se uite cineva pe furiş la mine. Aşa că m-am asigurat că sunt inchise bine şi abia apoi am inceput să mă dezbrac. Am incercat să mă relaxez, dar nu reuşeam. Dacă au camere video ascunse, mă intrebam, scanând minuţios mai intâi pereţii duşului şi robinetul, acordând apoi o atenţie specială porţiunii de tavan care se zărea din duş. Mai mult sau mai puţin liniştită, am hotărât să mă comport ca şi cum intr-adevar ar fi fost camere şi am inceput să mă spăl.
Când am terminat cu duşul, doamna Clyde mi-a propus să mă duc să mă odihnesc lângă piscină, idee care m-a incântat, căci mă simţeam cam ameţită. Intinsă pe şezlong, am inceput să mă gândesc la Philip. Părea un băiat de treabă, un pic timid, dar tare drăguţ. Era destul de inalt, slab, avea părul şaten deschis şi ochii albaştri. Purta ochelari de vedere, care nu făceau decât să-i deau un farmec aparte. Când am făcut cunoştinţă cu el am auzit un clic - imaginar, bineinţeles. Simţeam că ne vom inţelege bine. In schimb, Dominic, inalt şi solid, cu ochii verzi şi faţa pătrăţoasă, mi se păruse increzut şi distant, iar Vicki, cu faţa ei albă şi cu ochii albaştri, imi lăsase impresia că are o fire rece. Dar părinţii erau OK. Cât despre Georgina, refuzam incă să mă gândesc la ea. Acum mai rămânea să-i cunosc pe Ben şi Eloise. Dar ei erau mici, nu vor fi nici un fel de probleme acolo, mi-am spus. In ceea ce-l privea pe Nicholas, fiul de 19 ani, acesta era incă in Anglia.
După ce m-am săturat de privit cerul şi avioanele care treceau destul de des, mi-am luat inima in dinţi şi am intrat in casă. Pe hol am dat nas in nas cu un băieţel.
– Tu trebuie să fii Ben, am spus eu zâmbind, dar presupusul Ben a trecut pe lângă mine ca şi cum nu m-ar fi văzut sau auzit, ca o fantomă pe care o vezi, dar ea nu te bagă in seamă şi trece pe lângă tine cu privirea aceea fixă, oarbă, indreptată parcă spre o altă lume.
Nu prea in apele mele, am intrat in bucătărie. Acolo am găsit-o pe doamna Clyde, care, minunea-minunilor, tocmai curăţa nişte legume, şi i-am spus că m-am intâlnit cu ceea ce presupuneam a fi intruparea lui Ben. Zâmbind, doamna Clyde mi-a explicat faptul că Ben este foarte timid. Abia atunci am observat că nu eram singure. Sub masă, imbrăcată doar in chiloţi, stătea ghemuită o fetiţă.
– Ea e Eloise, a făcut doamna Clyde prezentările. Eloise, ieşi de-acolo. Ea e noua ta prietenă, Amalia. A venit să se joace cu tine.
Dar presupusa Eloise a ignorat-o.
– Eloise, vino să faci cunoştinţă cu ea!
Nimic.
– Eloise! Ieşi de sub masă! a urlat atunci doamna Clyde şi fata s-a târât afară in patru labe.
– Imi pare bine de cunoştinţă, am minţit eu, deja mai mult decât inspăimântată de această fetiţă blondă, cu ochi de mongoleză, care obişnuia să stea aproape dezbrăcată pe jos, pe gresia rece şi deosebit de murdară, după cum imi inchipuiam.
– Eloise nu suportă hainele şi urăşte pantofii. Cum vine de la şcoală se descalţă şi se dezbracă, mi-a explicat doamna Clyde. Eloise - imbracă-te, o indemnă apoi ea. Uite, ţi-a lăsat Vicki hainele aici, pe scaun.
Fetiţa a inceput morocănoasă să se imbrace ajutată de mine.
– Tramblină, tramblină! s-a pus ea brusc pe urlat, odată imbrăcată, in timp ce mă trăgea de mână cu o forţă la care nu mă aşteptasem.
La privirea mea intrebătoare, doamna Clyde mi-a tradus că Eloise dorea să mergem impreună să sărim pe trambulina din grădină şi abia atunci am realizat că, deşi avea şapte ani, Eloise nu vorbea bine. Deci ASTA insemna că e "un pic in urmă faţă de copiii de vârsta ei", mi-am zis, neliniştită la gândul că nu voi putea să mă inţeleg deloc cu ea.
După ce am sărit de maxim două ori pe trambulină, am simţit cum mă apucă durerile de cap. Dar n-aveam cum să mă opresc. Eloise mă ţinea strâns de mâini şi urla:
– Tari! Tari! (adică Sari!, Sari!), şi eu ţăream, dar nu era ţăritul meu.
Văzând de bună seamă că nu le prea am, Eloise mi-a "spus" să stau jos, ca să-mi arate figurile pe care le ştia şi apoi m-a invitat şi pe mine să fac la fel. I-am explicat atunci că, fiind prima oară pe o trambulină, nu puteam să fac figuri, dar cu timpul voi invăţa, aşa că, inţelegătoare, Eloise m-a luat din nou de mâini şi am inceput să sărim din nou, mână-n-mână, sus-jos, sus-jos, sus-jos...
Când am simţit că nu mai pot sări nici măcar o dată, am fost salvată de venirea lui Ben, care s-a dovedit a fi expert in sărituri şi figuri. Răsuflând uşurată, m-am dat jos de pe trambulină, mulţumindu-mă să-i privesc.
Cam după o jumătate de oră, doamna Clyde a strigat-o pe Eloise la masă şi atunci am urcat şi eu la mine in cameră. M-am intins pe pat şi am incercat să respir cât mai rar şi să trag cât mai puţin aer in piept. Deşi lăsasem geamul deschis toată ziua, mirosul era la fel de inţepător. Vânătă la faţă, am dat drumul la televizor şi am constatat că aveau doar patru canale: BBC1, BBC2, Channel 4 şi ITV. Departe de cele treizeci de canale de acasă. Dezamăgită, l-am stins şi am hotărât să le cer un casetofon. Imi doream să fi avut ceva de mâncare. Deşi doamna Clyde imi spusese să mă simt ca acasă şi să mă servesc cu tot ce-mi dorea inima din cele două frigidere gigantice, imi fusese ruşine şi mâncasem doar un măr.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
