Când s-a făcut ora şapte jumate şi nimeni nu mă chemase incă la masă, m-am gândit cu teamă că poate uitaseră de mine. Dar după o analiză aprofundată a situaţiei am hotărât totuşi să rămân unde eram, cu riscul chiar de a merge la culcare nemâncată. După o jumătate de ora insă chinul a luat sfârşit.
– Amalia! Amalia! l-am auzit pe domnul Clyde strigându-mă de la baza scărilor. Cina e gata.
Zburând pe scări, am ajuns in bucătărie, de unde venea un miros imbietor. Intre timp, masa fusese debarasatăşi curăţată, fapt pe care l-am apreciat, având in vedere că mai devreme văzusem pe ea tot felul de lucruri, de la căni de ceai murdare, pliculeţe de ceai folosite, cuţite şi linguriţe unse, şerveţele de hârtie şi şerveţele umede mototolite, până la cizme de cauciuc pentru copii, şosete, căciuli, beţe şi crenguţe.
Ca mai devreme, când mă oferisem s-o ajut pe doamna Clyde la curăţatul legumelor, şi acum ajutorul mi-a fost refuzat amabil, sub pretextul că eram incă oaspete. Aşa că nu-mi rămase decât s-o privesc pe doamna Clyde trebăluind pe lângă cratiţe, pe domnul Clyde ştergând masa şi pe Philip scoţând farfurii şi tacâmuri.
Georgina era şi ea acolo, intinsă pe patul ei din bucătărie, imbrăcată deja in pijama, cu Dominic aşezat pe un scaun lângă ea.
– Si Eloise? am intrebat.
– A, Eloise e deja la culcare, mi-a spus domnul Clyde.
– Beeen!!! a strigat domnul Clyde. Cina e gata!
Când toţi, cu excepţia Georginei, eram aşezaţi in jurul mesei, Philip m-a intrebat cum era pe vremea comunismului.
– Nu era prea bine, am inceput, incercând să descriu cât mai bine acea perioadă. Chiar dacă aveai bani nu aveai ce cumpăra cu ei. Totul era pe raţie: pâinea, carnea, ouăle. Aproape in fiecare seară opreau curentul şi foarte des nu aveam apă sau gaz. La televizor era program doar două ore pe zi, timp in care erau difuzate ştirile despre Ceauşescu.
– Infiorător, a exclamat domnul Clyde.
– Dar cu toate astea eu am avut o copilărie fericită, am ţinut să precizez. Eram prea mică pentru a inţelege greutăţile cu care se confruntau părinţii noştri. Pentru mine totul era motiv de distracţie. Când se lua curentul, de exemplu, urlam impreună cu toţi copiii de-afară: S-a luat curentul!!! S-a luat curentul!!! Pentru noi era ceva palpitant. Sau să fi văzut agitaţia care se crea când venea pâinea. Toţi copiii din faţa blocului urcau urlând in casă să-şi ia banii şi cartelele şi apoi fugeau ca descreieraţii să se aşeze la nişte cozi interminabile. Stăteam la astfel de cozi pentru ouă, mezeluri, carne, ulei, in timp ce părinţii erau la serviciu.
Odată epuizat acest subiect, mai mult sau mai puţin, Ben m-a intrebat de Dracula şi toţi au fost incântaţi şi in acelaşi timp inspăimântaţi să afle că locuiam la doar o jumătate de oră distanţă de Castelul lui.
– Si chiar a existat Dracula? m-a intrebat Philip, curios probabil să audă o părere din interior.
– Aăă... ce să vă spun... Adevărul e că n-a existat, am spus eu. E doar o poveste.
Când am văzut insă privirile lor dezamăgite, mi-am dat seama că ei işi doreau ca Dracula să fie real, aşa că am adăugat, spre mulţumirea tuturor:
– Dar ce ştiu eu? Poate chiar a existat. Poate Vlad Tepeş chiar bea sângele prăpădiţilor pe care-i omora. Cine poate şti?
Odată ce s-au săturat să audă de Dracula, domnul Clyde a fost curios să afle despre familia mea şi apoi mi-a cerut o descriere a ţării. Ca o mândră Ambasadoare a României in străinătate, am vorbit despre ţara mea in termenii cei mai frumoşi şi, pentru a contribui intr-un fel la dezvoltarea turismului, i-am invitat călduros să viziteze România.
Una peste alta, cina a decurs intr-o atmosferă neaşteptat de plăcută, completată fiind de mâncarea absolut delicioasă. După cină, Philip m-a invitat la film, impreună cu Dominic, verişorul lor James şi o prietenă. Am acceptat incântată. Din nefericire filmul s-a dovedit a fi extrem de neinteresant şi cu vărsări nejustificate de sânge, aşa că aproape de sfârşit de-abia imi mai ţineam ochii deschişi de somn. Oboseala s-a dovedit a-mi fi insă de mare ajutor atunci când a trebuit să mă intind in pat, in camera mea, şi să dorm. In felul acesta rămânându-mi puţine minute la dispoziţie pentru a mă teme că cineva ar putea intra in cameră in timpul nopţii. Dacă mor, mor şi gata, m-am incurajat somnoroasă, inainte de-a aţipi.
Pentru câteva secunde după ce m-am trezit, n-am ştiut unde mă aflu. Apoi, incet-incet, mi-am amintit. M-am uitat la ceas. Mai aveam aproximativ o oră până la inceperea programului. doamna Clyde imi spusese că voi incepe in fiecare zi la ora unsprezece.
Am luat micul dejun de una singură, acompaniată doar de Delia, menajera portugheză, care făcea curat in bucătărie, iar la ora fixată, nu fără emoţii, am urcat la primul etaj, unde Vicki işi incepuse deja "ritualul" cu Georgina.
– Bună dimineaţa, Vicki, Georgina, am spus cât de vesel posibil, intrând in cameră.
– O, bună dimineaţa, Amalia! Ai dormit bine? m-a intrebat Vicki.
– Da, mulţumesc. Eram atât de obosită...
– Tocmai ii dădeam medicamentul Georginei, a inceput să-mi explice repede Vicki, observând privirea inmărmurită cu care urmăream furtunul care ieşea din stomacul fetei.
– Stai jos, m-a indrumat ea indicându-mi un scăunel de lângă pat şi continuând cu explicaţiile. In fiecare dimineaţă trebuie să-i dăm Georginei două medicamente. Pastila asta care ii protejează stomacul şi un alt medicament lichid impotriva constipaţiei.
In timp ce vorbea, a dizolvat pastila in puţină apă, a tras-o intr-o seringăşi a golit-o in furtunul care intra in stomacul fetei. A pus apoi puţină apă, după care a urmat medicamentul cu aspect uleios şi, la sfârşit, incă puţină apă. Când a terminat cu medicamentele, a adus un bidon cu lapte, pe care l-a vărsat intr-un aparat ciudat de unde pornea un furtun foarte lung.
– Acesta e un lapte special, care conţine toate mineralele, proteinele şi vitaminele necesare. Asta e tot ce mănâncă Georgi. Dar laptele i-l dăm numai după ce-i facem gimnastica. Nu-i aşa, Porgi?
Inainte de-a incepe insă, mi-a mai arătat că osul pelvian de la piciorul stâng sărea de la locul lui in anumite poziţii şi, de aceea, când făcea cu ea acele exerciţii, trebuia mai intâi să i-l pună la loc.
– Si, câteodată, când i-l pui la loc, se aude un pocănit. Dar să nu te sperii, că nu o doare. Iar când stă intinsă pe spate, trebuie să-i punem mereu două-trei perne sub picioare, pentru ca osul să rămână la locul lui.
Spunând asta, s-a aşezat in genunchi in pat, propria sarcină ingreunând puţin lucrurile, i-a luat picioarele, i le-a indoit şi a inceput să i le impingă spre piept.
– Dar... ce s-a intâmplat? De ce e Georgina aşa? mi-am luat inima in dinţi şi am intrebat.
– Aşa s-a născut, mi-a răspuns scurt Vicki, in timp ce trecea la un nou set de exerciţii care presupunea balansul picioarelor in stânga şi in dreapta, urmat apoi de un exerciţiu pentru gambe şi de un altul pentru laba piciorului.
– Vezi, laba piciorului i se strâmbăşi noi, cu exerciţiile astea, incercăm să incetinim procesul. La fel se intâmplă cu incheieturile mâinilor. Dar cel mai grav este faptul că i se răsuceşte coloana. O să-ţi arăt.
Când a terminat şi cu exerciţiile pentru gât, Vicki a intors-o pe Georgina pe burtăşi i-a dezgolit spatele.
– Nu-i place deloc să stea pe burtă dar, din când in când, fac asta ca să-i mai curăţ gâtul. Câteodată vomită, când o las aşa cu capul in jos, a adăugat ea impingând partea superioară a patului in jos, astfel că acum Georgina se afla intr-o poziţie mai mult decât inconfortabilă. Când a inceput să alunece, mai-mai să cadă, Vicki a tras-o inapoi de umeri.
– Hei, Georgi, ai grijă să nu cazi in cap, a spus ea râzând, in timp ce eu, inspăimântată, am apucat-o de mijloc.
Când gemetele fetei s-au indesit şi a devenit ingrijorător de roşie la faţă, Vicki a ridicat patul şi a intors-o pe-o parte.
– Vezi, Georgi, că n-a fost aşa de rău şi nici măcar nu ai vomitat. Ai fost o fată bună, nu-i aşa? Ca să n-o sperii pe Amalia chiar din prima zi, mi-a zâmbit ea şi eu i-am intors zâmbetul, făcând mai mult haz de necaz decât altceva, intrebându-mă in acelaşi timp dacă mai fusesem vreodată la fel de inspăimântată ca atunci.
– Si n-a vorbit niciodată? m-am interesat in incercarea de a-mi birui spaima, mergând pe ideea că ce nu cunoaştem ni se pare totdeauna mai infricoşător.
– Nu, dar in schimb râde şi plânge, sau geme când nu se simte bine. Si-i place să-i vorbeşti. Nu-i aşa Georgi? Cine-i cea mai bună fată din lume? Cine?!
– Când era mică, Georgina putea să prindă lucrurile cu mâinile, a reluat Vicki firul povestirii, şi putea să mănânce. Dar cu timpul lucrurile s-au agravat. Doctorii au spus că o să trăiască maxim până la şapte ani şi acum are paisprezece. Nu-i aşa, Georgi? I-ai păcălit pe toţi doctorii! Ia să vedem, trebuie să-ţi schimb pampersul? O, da...
Nu ştiam in ce parte să privesc in timp ce Vicki o schimba. Imi era ruşine să mă uit dar, in acelaşi timp, nici nu voiam să dau impresia că aş considera asta un lucru oribil sau scârbos şi de-aceea nu mă uitam. Observând-o insă pe Vicki, mi-am dat seama căşi ea era un pic stânjenită de spectacolul pe care-l ofereau, aşa că am ales in cele din urmă să mă uit liniştităin altă parte.
– Aşa, acum suntem gata să mergem la plimbare, a spus Vicki in timp ce intindea un material de fâş cu multe găici sub Georgina. Când a terminat, a tras deasupra patului un dispozitiv metalic cu două braţe, pe care le-a lăsat in jos cu ajutorul unei telecomenzi. Pe aceste braţe a agăţat toate găicile, trei din stânga, trei din dreapta şi două dintre picioare, şi apoi a inceput s-o ridice din pat. Când a ajuns cu totul in aer, a tras-o de deasupra patului şi a impins-o deasupra scaunului cu rotile, in care a coborât-o.
Eram convinsă că niciodată nu voi fi in stare să fac toate lucrurile astea, deşi va trebui să invăţ, am gândit, pentru că, după cum incepusem să-mi dau seama, când Vicki va naşte, eu voi fi cea care va trebui să aibă grijă de Georgina.
Apoi o minune s-a intâmplat. Vicki a apăsat pe un buton şi, din podea, a ieşit un lift. Vicki a impins scaunul cu Georgina in lift, a apăsat pe un alt buton şi liftul a pornit.
– Amalia, ia, te rog, tu aparatul cu laptele şi hai să coborâm.
Am luat-o repede pe scări şi Vicki a scos-o pe Georgina din lift. Liftul coborâse in camera din dreapta uşii principale, care nu mai era folosită acum decât pentru depozitarea mai multor cărţi şi, bineinţeles, a prafului.
– Vicki, lasă-mă să te ajut şi s-o imping eu pe Georgina. Doar eşti insărcinată, m-am oferit, simţindu-mă cam inutilă in prima mea zi de lucru.
– O, dar nu e nici o problemă. Mă descurc. Dar, dacă chiar vrei, poţi s-o impingi tu, ca să te obişnuieşti.
După ce Vicki a fixat aparatul cu lapte la butonul de plastic alb care ieşea din stomacul fetei şi după ce a invelit-o bine cu două pături, eram gata de plimbare.
– Pe pietriş trebuie să tragi scaunul cu spatele, că altfel nu merge, m-a indrumat. Plimbarea noastră nu e foarte lungă pentru că nu ştii niciodată când Georginei i se face rău şi incepe să tuşească până nu mai poate respira, moment in care trebuie scoasă urgent din scaun şi intinsă pe-o parte. Inainte putea să stea mai mult in scaun şi mergeam in oraş la cumpărături cu ea, dar acum rezistă tot mai puţin. Nu-i aşa, Georgi? Si când era mai mică reuşeam să o ridic din scaun in braţe şi s-o intind pe undeva, dar acum, că te-ai făcut aşa mare, a continuat Vicki adresându-se Georginei, nu mai pot să te clintesc.
– Hapciu! Hapciu! am strănutat şi spre surprinderea mea imediat Georgina a inceput să râdă.
– Ti se pare hazliu, nu? a intrebat-o Vicki pe Georgi. O distrează foarte tare dacă strănuţi sau tuşeşti. Crezi că e tare amuzant, nu-i aşa, Georgi?
Am luat-o pe o străduţă ingustă, ca toate celelalte, fără trotuar şi mărginită de iarbăşi copaci.
– Pur şi simplu inconjurăm pătratul ăsta, mi-a arătat Vicki. O luăm la stânga, la capătul străduţei, apoi iar la stânga şi iar la stânga şi suntem de unde-am plecat.
Din când in când trecea câte-o maşinăşi atunci eram convinsă că, mai devreme sau mai târziu, una tot ne va calca. Când am ajuns pe cea de-a treia latură a pătratului, Vicki a trebuit să mă ajute să imping căruciorul la deal, in condiţiile in care rămăsesem blocată, nemaiputând face nici o jumătate de pas inainte.
– Trebuie să impingi cu tot corpul, mi-a explicat Vicki preluând până la urmă cârma, până când, odată urcuşul terminat, i-am cerut să mă lase din nou pe mine. Dar şi de data asta am intâmpinat o problemă. Pentru că acum mergeam la vale, trebuia să-mi concentrez toate puterile ca să nu mă las târâtă de cărucior, lucru care nu mi-a prea reuşit, dovadă că Vicki a trebuit să se prindăşi ea de o parte a căruciorului.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
